21 feb. 2019

Return to Aconcagua

...Aconcagua?
-Dar sunt o mulţime de alte locuri de văzut/făcut, de ce vrei să te întorci aici?
-Nu ştiu de ce, dar simt că trebuie, îmi lipseşte ceva.

 
 
   Aşa că, împreună cu Mihai şi Bogdan, pe 6 ianuarie am intrat în parc, încrezători şi bine pregătiţi. Eu cel puţin muream de nerăbdare, aveam în cap tot planul, mă vedeam deja pe vârf. Ştiam că pot, dar trebuia să o fac, să scap de "dacă".
  Faţă de acum 7 ani, am decis să stăm 2 nopţi în loc de una în Confluencia ( 3300m ) şi să urcăm şi în Plaza Francia.

 
  07.01.2019 (Ziua a doua ). Traseul până în Plaza Francia ( 4000m ), s-a dovedit foarte spectaculos, pe un vânt de peste 50 km/ora, mai bine de 6 ore, a fost perfect ca antrenament pentru zilele ce aveau să vină.
 

 
  De aici se vede peretele sudic, o verticală de peste 3000m din stâncă, gheaţă si zăpadă. Pare aşa aproape vârful, dar de fapt e la mai bine de o săptămână de mers.
 

   08.01.2019 (Ziua a treia ). Ziua în care ne-am despărţit de vegetaţie, de aici în sus doar piatră, zăpadă şi gheaţă. Am plecat devreme şi am ratat ninsoarea zilnică de după amiază, 8 ore de vânt din faţă, soare şi praf.


 

   Plaza de Mulas ( 4300m ), o îngrămădeală de corturi şi oameni. Marile companii cu corturi mari, bucatarii, ba chiar şi grătare, corturi pentru clienţi deja montate, perimetru bine demarcat, un fel de orăşel din corturi, montat în noiembrie şi demontat în martie.





 
   09.01.2019 (Ziua a patra ) Am urcat în tabăra Canada ( 4900m ), am instalat un cort, am băga ceva provizii în el şi apoi am coborât în Plaza de Mulas la bere şi poker pe cartofi prăjiţi.
 
 
 

  11.01.2019 ( Ziua a şasea ). După trei zile de dormit în Plaza de Mulas, era timpul pentru echipat  şi dormit în taberele superioare. Am împărţit mâncarea şi buteliile şi am plecat spre Canada. Mihai nu se simţea bine, aşa că s-a întors, urmând să vină a doua zi ( până la urmă a coborât definitiv ).


 
  Canada este o tabără intermediară şi foarte multe expediţii sar peste ea, mai ales când lipseşte zăpada şi nu ai din ce face apă ( nu era cazul acum ).
 



  12.01.2019 ( Ziua a şaptea ). Nido de Condores ( 5400m ). În următoarele cinci zile, aveam să mâncăm mai puţin de 1000 calori pe zi împreună. Mâncare aveam, pofta lipsea cu desăvârşire şi aveam să simţim proasta alimentaţie exact în ziua vârfului. Pentru apă, topeam aproape toată ziua zăpadă şi am reuşit să bem minim patru litri fiecare.
 
 
 

 

 
 
  În fiecare zi vântul a fost o problemă, noaptea în schimb, era îngrozitor, era ca şi cum trebuia să dormi lângă un avion care decolează. Iar dimineaţa începea la fel, gheaţa de pe interiorul cortului se topea si uda tot.



 
 
  14.01.2019 ( Ziua a noua ). Berlin ( 5900m ). În fiecare tabără, există rangeri de la care poţi lua prognoza meteo pe următoarele şapte zile, principala problemă este vântul, dacă bate cu peste 50 km/oră îţi recomandă să nu urci, dacă este peste 75km/oră îţi interzic să mai urci.
  Când am urcat în Berlin, aveam 80km/oră, dar a doua zi aveam 65km/oră şi -28 grade, iar noi o consideram fereastră pentru vârf.
  Am ales Berlin în loc de Colera  ( 5950m ), pentru că aici exista 3 refugii din lemn, fară uşi şi pline de zăpadă, dar în care nu bate vântul. Am curăţat unul dintre ele şi am dormit toţi trei acolo. Al treilea a fost Dimitrie din Ucraina, care urca singur şi ne-a rugat să meargă cu noi.
 15.01.2019 ( Ziua a zecea ). Având în vedere că urmau 4 zile de vânt cu peste 100km/oră, asta era şansa noastră. La 5.30 am plecat din Berlin, pe la 6.00 am trecut de Colera.  A fost incredibil de frig, atât de frig încât unii au avut degerături ( nu foarte gave, doar unghii cazute si băşici la degete ).
 
 
 
 

 
  Când a ieşit soarele, ne-am încălzit suficient pentru a scoate aparatul. Am observat că în urma noastră veneau peste 60 de oameni. Imediat după Independencia, am depăşit un grup de 15 persone, fix în creastă s-au întors, toţi, vântu avea 110km/oră.

 

Dimitrie cu ţurţuri de gheaţă în barbă, exact la intrarea în Canaletta.


 
   Din aproape 90 de persoane care au plecat spre vârf în acea zi, doar 8 persoane au reuşit să ajungă pe vârf, dintre care trei eram noi. Când am ajuns înapoi în Colera, m-am întâlnit cu unul dintre cei care sau întors de la Independencia, era meteorolog şi a măsurat viteza vântului, aşa au luat decizia de a coborâ şi aşa am aflat că vântul avea 110km/oră la rafală. După Canaletta, vântul s-a potolit.

 
  Locul de unde m-am întors acum 7 ani. La mai puţin de 10 minute până pe vârf.



 

9 ian. 2017

Ojos del Salado

 
   Vântul şi norii se dau în spectacol la altitudine, dacă îl urmăreşti în apus, atunci spectacolul e operă de artă.
 
 
 
 
   După micul dejun şi o şedinţă foto care ne-a costat 30 de minute doar să aşezăm trepiedul să nu-l zboare vântul, am plecat în cea mai grea parte a expediţiei de până acum.
 
 
 
 
 
   Ştiind că tot drumul este acoperit de nisip şi că mare parte din traseu va trebui să împingem la bicle, am scos portbagajele şi tot echipamentul l-am pus în rucsaci iar toate hainele pe noi.
 
 
 
   Cei 30 de km din ziua a cincea au fost şi cei mai grei de până acum, vântul a suflat foarte tare, 10 centimetri de nisip fin pe tot drumul, 800m diferenta de altitudine până la 5300m şi penitentes de până la 2 m înălţime, totul încadrat în 8 ore fără nici o pauză.

 
 
   Ştiind că avem refugii în fiecare tabără, nu am mai luat cortul iar când am ajuns în locul unde trebuia să fie refugiul Atacama şi nu l-am văzut...ne-a apucat disperarea, aveam varianta să continuam până la Tehos, sau să mergem înapoi la refugiul Claudio Lucerno, ambele variante erau dureroase fiind extrem de obositi, din fericire, norocul ne-a surâs şi am găsit refugiul. Murdar, mic, plin de nisip si cu vântul care şuiera prin toate colţurile, ne-am bucurat enorm. Chiar dacă am pierdut la "trasul la sorţi" patul, a fost un confort extraordinar iar la 20.00 eram în saci, rupţi de oboseală
 
 
   Ziua a şasea a început cu vânt extrem de puternic şi zăpadă, nu am întâlnit aşa vânt nicăieri, nici măcar în Himalaya. Aveam 5 km şi 500 metri diferenţă de nivel până la refugiul Tehos şi înca 160m până la cota 6000m, am estimat 3-4 ore, am făcut 6 ore.
 



 
 

   După pozele de la 6000m am coborât în refugiul Tehos, aici, fără să vorbim, am ştiut că nu putem să încercăm vârful a doua zi şi am hotarât să coborâm. Pur şi simplu nu eram echipaţi să facem încercarea asta, noi eram aici să mergem pe biciclete, vârful era un bonus, dar fără colţari, fără pufoaice, în afara sezonului şi cu Bogdan în teneşi, nu aveam cum să ne luăm bonusul.






   Pentru a doua oara ajung până la Tehos şi plec fără vârf. Acum plec fără regrete, am avut o expediţie absolut fantastica cu aventuri, locuri noi, provocări şi oameni faini.
 
 
 
 
   Ziua 5, cca 30 km si ziua 6 cca 7 km urcare si apoi 35 km coborare.
   În total, peste 850 km, de la 4000m la oceanul Pacific şi apoi la 6000m, peste lacuri de sare, prin deşert şi prin munţi, de la 30 de grade la minus 15 şi probabil resimţit dublu, prin ploaie, soare şi aproape tot timpul vânt, bicicletele de la Pegas fără cusur,
...am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea '' drumeţului '' în Atacama.