Return to Aconcagua

...Aconcagua?
-Dar sunt o mulţime de alte locuri de văzut/făcut, de ce vrei să te întorci aici?
-Nu ştiu de ce, dar simt că trebuie, îmi lipseşte ceva.

 

 

   Aşa că, împreună cu Mihai şi Bogdan, pe 6 ianuarie am intrat în parc, încrezători şi bine pregătiţi. Eu cel puţin muream de nerăbdare, aveam în cap tot planul, mă vedeam deja pe vârf. Ştiam că pot, dar trebuia să o fac, să scap de "dacă".
  Faţă de acum 7 ani, am decis să stăm 2 nopţi în loc de una în Confluencia ( 3300m ) şi să urcăm şi în Plaza Francia.

 

  07.01.2019 (Ziua a doua ). Traseul până în Plaza Francia ( 4000m ), s-a dovedit foarte spectaculos, pe un vânt de peste 50 km/ora, mai bine de 6 ore, a fost perfect ca antrenament pentru zilele ce aveau să vină.

 

 

  De aici se vede peretele sudic, o verticală de peste 3000m din stâncă, gheaţă si zăpadă. Pare aşa aproape vârful, dar de fapt e la mai bine de o săptămână de mers.

 

   08.01.2019 (Ziua a treia ). Ziua în care ne-am despărţit de vegetaţie, de aici în sus doar piatră, zăpadă şi gheaţă. Am plecat devreme şi am ratat ninsoarea zilnică de după amiază, 8 ore de vânt din faţă, soare şi praf.

 

   Plaza de Mulas ( 4300m ), o îngrămădeală de corturi şi oameni. Marile companii cu corturi mari, bucatarii, ba chiar şi grătare, corturi pentru clienţi deja montate, perimetru bine demarcat, un fel de orăşel din corturi, montat în noiembrie şi demontat în martie.

 

   09.01.2019 (Ziua a patra ) Am urcat în tabăra Canada ( 4900m ), am instalat un cort, am băga ceva provizii în el şi apoi am coborât în Plaza de Mulas la bere şi poker pe cartofi prăjiţi.

 

 

 

  11.01.2019 ( Ziua a şasea ). După trei zile de dormit în Plaza de Mulas, era timpul pentru echipat  şi dormit în taberele superioare. Am împărţit mâncarea şi buteliile şi am plecat spre Canada. Mihai nu se simţea bine, aşa că s-a întors, urmând să vină a doua zi ( până la urmă a coborât definitiv ).

 

  Canada este o tabără intermediară şi foarte multe expediţii sar peste ea, mai ales când lipseşte zăpada şi nu ai din ce face apă ( nu era cazul acum ).

 

  12.01.2019 ( Ziua a şaptea ). Nido de Condores ( 5400m ). În următoarele cinci zile, aveam să mâncăm mai puţin de 1000 calori pe zi împreună. Mâncare aveam, pofta lipsea cu desăvârşire şi aveam să simţim proasta alimentaţie exact în ziua vârfului. Pentru apă, topeam aproape toată ziua zăpadă şi am reuşit să bem minim patru litri fiecare.

 

 

 

 

 

 

  În fiecare zi vântul a fost o problemă, noaptea în schimb, era îngrozitor, era ca şi cum trebuia să dormi lângă un avion care decolează. Iar dimineaţa începea la fel, gheaţa de pe interiorul cortului se topea si uda tot.

 

 

  14.01.2019 ( Ziua a noua ). Berlin ( 5900m ). În fiecare tabără, există rangeri de la care poţi lua prognoza meteo pe următoarele şapte zile, principala problemă este vântul, dacă bate cu peste 50 km/oră îţi recomandă să nu urci, dacă este peste 75km/oră îţi interzic să mai urci.

  Când am urcat în Berlin, aveam 80km/oră, dar a doua zi aveam 65km/oră şi -28 grade, iar noi o consideram fereastră pentru vârf.

  Am ales Berlin în loc de Colera  ( 5950m ), pentru că aici exista 3 refugii din lemn, fară uşi şi pline de zăpadă, dar în care nu bate vântul. Am curăţat unul dintre ele şi am dormit toţi trei acolo. Al treilea a fost Dimitrie din Ucraina, care urca singur şi ne-a rugat să meargă cu noi.

 15.01.2019 ( Ziua a zecea ). Având în vedere că urmau 4 zile de vânt cu peste 100km/oră, asta era şansa noastră. La 5.30 am plecat din Berlin, pe la 6.00 am trecut de Colera.  A fost incredibil de frig, atât de frig încât unii au avut degerături ( nu foarte gave, doar unghii cazute si băşici la degete ).

 

 

 

 

 

  Când a ieşit soarele, ne-am încălzit suficient pentru a scoate aparatul. Am observat că în urma noastră veneau peste 60 de oameni. Imediat după Independencia, am depăşit un grup de 15 persone, fix în creastă s-au întors, toţi, vântu avea 110km/oră.

 

Dimitrie cu ţurţuri de gheaţă în barbă, exact la intrarea în Canaletta.

 

   Din aproape 90 de persoane care au plecat spre vârf în acea zi, doar 8 persoane au reuşit să ajungă pe vârf, dintre care trei eram noi. Când am ajuns înapoi în Colera, m-am întâlnit cu unul dintre cei care sau întors de la Independencia, era meteorolog şi a măsurat viteza vântului, aşa au luat decizia de a coborâ şi aşa am aflat că vântul avea 110km/oră la rafală. După Canaletta, vântul s-a potolit.

 

  Locul de unde m-am întors acum 7 ani. La mai puţin de 10 minute până pe vârf.

 

Cumbre Aconcagua, 6962m

(18 ianuarie, ziua 9 ) Dupa cateva ore in care mai mult am incercat sa dormim decat am reusit efectiv, am sarit in picioare pe la 4.00 si am pus gheata la topit pentru un ceai. Nu stiu cum, am reusit sa facem un ceai si am incercat sa mancam o supa, cam... in 2 ore.
La ora 6 cand am iesit din cort aproape toti ceilalti alpinisti care incercau varful in acea zi plecasera deja, asa ca am luat izolirul si sacii de dormit, gramada, le-am aruncat in cortul nostru plin de zapada si la 6 si 15 min. am plecat spre varf.
Gandul ca sunt atatia oameni in fata mea si ca va trebui sa stau la coada sa pun piciorul pe varf si sa fac o poza nu avea sa ma slabeasca in acea zi nici o clipa. Asa ca, plin de adrenalina ca urma sa ajung pe varf sau nevoit sa nu ma opresc pentru a nu imi ingheta picioarele ( bocancii nostrii au fost plini cu zapada de la viscol si inca erau umezi ) am inceput sa depasesc, grup dupa grup.
Cam la o ora de mers, aparuse si soarele, toata lumea facea prima pauza, eu m-am bucurat ca am posibilitatea sa mai depasesc un grup mare si "am dat-o in sus".
Deja cand am ajuns la refugiul Independencia ( de fapt, o cutie de lemn in care sunt ceva provizii ), mi-am dat seama ca am o mica problema ( in momentul acela eram inca in forma si a zis ca este mica ), coltari mei nu se potriveau pe bocancii fara rama, dati de Cristi.
Cam la 3 ore si jumatate eram aproape de baza Canaletei, problema coltarilor a inceput sa devina din ce in ce mai mare, in schimb, ma bucuram vazand ca in fata mea nu mai erau mai mult de 20-25 de oameni, majoritatea la intrarea in Canaleta, se odihneau. Asa ca am tras tare, si fara sa ma mai odihnesc am intrat pe valcelul ingust. Aici am inteles cat de repede am mers, cand am vazut ca spre varf nu trecuserau decat cativa oameni, iar urmele ( zapada fiind foarte mare si foarte afanata ), nu erau bine batute.
Cam de aici a inceput sa ma doara capul. Eram foarte nervos pentru ca imi cadeau picioarele in treptele prost batute ( probabil, in ziua aia nu urcase inca, unul mai greu ca mine ), coltarii imi sareau mereu din bocanci iar soarele imi firbea creierii in cap.
Cand am iesit din Canaleta, abia mai puteam sa tin ochii deschisi, atat de tare ma durea capul, dar eu inca mai credeam ca este din cauza soarelui, ca am facut insolatie, chiar daca aveam cagula pe cap.
Pana aici am facut 4 ore si 45 minute. Am continuat sa merg, cu pauze tot mai dese si probabil tot mai lungi, probabil, pentru ca ce sa intamplat in realitate nu stiu inca, ce imi aduc aminte este ca vorbeam cu 2 rangeri. Esti bine, ...de cat timp stai aici, ...cum te cheama, ...cata apa ai baut, ...da-ti putin ochelarii jos, - poti sa mergi? -da, sunt ok. -atunci trebuie sa cobori, acum. - ???, dar eu merg spre varf. -ce ai tu se numeste edem cerebral, eu zic sa cobori cat mai repede posibil. - cat mai este pana pe varf. - cam 20 de minute, fac eu, dar tu, mergi cu noi la vale.
In tot acest timp imi puneam zapada in cap, ( imi exploda de durere ). In timp ce imi dadeau din apa lor sa beau, in dreptul nostru au ajuns primii alpinisti care facuserau varful in acea zi, doi ghizi austrieci. Imi este rusine ca nu am tinut minte cum ii cheama cu toate ca i-am intrebat de nenumarate ori.
M-am uitat spre varf, vedeam cu altii isi fac pozele care le marca reusita. Am strans din dinti si mi-am zis ca varful meu, de data asta, este aici. Asa ca rangeri m-au predat austriecilor, mi-am asezat pentru a nu stiu cata oara coltarii pe bocanci si mai mult cu ochii inchisi, am inceput sa cobor.
Nu-mi venea sa cred ... nici o clipa, in niciun moment nu am crezut ca nu voi urca pana pe varf, am gresit crezand ca l-am facut deja, am fost prea increzut si nu i-am dat importanta cuvenita.
Dupa o jumatate de ora, cand iar m-am oprit sa-mi pun coltarii, am facut si poza asta in care se poate vedea de unde m-am intors. Pentru mine, de cand iesisem din Canaleta si pana acum trecuserau cateva minute, apoi cand m-am uitat pe poze am inteles ca imi lipsesc cam 2 ore in care nu prea stiu ce am facut. Asta si arsurile care le aveam pe fata, m-au facut sa cred ca am luat cea mai buna decizie sa ma intorc si cea mai proasta decizie atunci cand am alergat spre varf. Arsurile de pe fata inca nu stiu cand le-am dobandit, una din explicatiile care ma inspaimanta este ca am adormit cu fata in soare.
Poate mi-a fost atat de rau pentru ca am mers repede, poate zilele nedormite si mancarea putina, poate ca pur si simplu corpul meu atat a putut sau poate chiar a fost insolatie ( nu prea cred ), cert este ca am facut greseli care m-au costat foarte scump si se putea si mai rau.
Oamenii destepti invata din greselile altora, prostii din propriile greseli, eu nu am invatat din greselile altora.
Ajuns la baza valcelului ( 15.05, aproape 9 ore), il vad pe Jhon ... oare atat de rau ma simt ( Jhon trebuia sa fie pe Polish Glacier cu Cristi ). Din cauza zapezilor care au cazut in ultima perioada, traseul lor nu mai era sigur, asa ca au plecat spre varf in aceeasi zi cu noi, din Berlin, care era la 50m sub noi, fara sa stim uni de altii.
Baietii vazand ca sunt confuz si ametit, fara sa stea prea mult pe ganduri, au renuntat la varf sa ma coboare pe mine mai jos, stiind clar ca aia era singura lor sansa pentru a face varful ( urmau multe zile cu vreme rea ). Motiv pentru care le multumesc foarte mult.
Cu cat coboram mai mult si mai repede, cu atat ma simteam mai bine. Durerea de cap ma tinut pana la miezul noptii cand am reusit sa adorm.
Cam asa aratam dupa 3 zile.

Multumesc pentru tot, Cristi si Jhon.