Abia asteptam sa ma intorc aici, din pacate tot drumul din New Delhi si pana in Leh nu am vazut nimic pentru ca era un covor nesfarsit de nori, ceea ce m-a a cam pus pe ganduri pentru ca acum era varful de sezon turistic si nu trebuiau sa fie nori deloc, dar nu m-am ingrijorat prea tare si cum am aterizat a iesit soarele.
Oamenii de aici sunt saraci, grija lor pentru ziua de maine este ce vor manca, poarta aceleasi haine poate ani de zile, iar bucuriile sunt putine, cu toate astea ei sunt tot timpul zambitori si foarte saritori, ceea te face sa te gandesti ca exista bucurii si si in lucruri marunte si ca optimismul te face sa treci mai usor peste greutati.
Imi place zona asta pentru ca te incarca cu pofta de viata si energie pozitiva, este foarte linistita, te face sa intelegi ca fericirea este alcatuita din mici bucurii iar aici toata lumea este binevoitoare, intelegatoare si binedispusa. Decat sa dati banii la doctori pentru " glumeti" mai bine veniti aici, Ladakh-ul e cea mai buna terapie pentru nervosi.
De data asta nu am mai avut bicicletele cu noi asa ca am inchirit motociclete, cca 80-90 RON pe zi cu tot cu benzina, asa am reusit sa acoperim distante mai mari mai repede si cu posibilitatea de a ne opri pentru poze oricand.M-am reintors la Tickse, Stok, Spituk si Alchi, acelasi farmec si aceeasi frumusete inca destul de putin atinse de "civilizatie".
Tot ce te inconjoara aici te face sa te simti mic, sunt drumuri de mii de kilometri prin creieri muntilor, uneori chiar la peste 5000m, majoritatea asfaltate, raurile sunt perfecte pentru rafting, muntii nu mai au nevoie de nicio prezentare, doar sunt Himalaya.
Tot ce vazi in jur este desert, doar cativa zeci de metri in jurul raurilor omul a transformat desertul in gradini, exact ca o oaza in desert.
Dupa 3 zile de stat in Nubra Valley, urma si cea mai grea parte a intregi expeditii, catararea celei mai inalte trecatori de masini din lume Kardung La, 5375m. Cei 130 de km care ne desparteau de Leh, ne-am propus sa ii facem in 2 zile, in prima urma sa urcam primi 65 de km pana la 4500m altitudine, iar a doua zi restul de 15 la urcare si apoi doar coborare.
Am plecat din Sumur pe la 8 dimineata, dupa 20 de km pe teren aproape plat, am luat masa si ne-am apucat sa pedalam. Era fiecare cu gandul lui si chiar daca unul sau altul o lua inainte, intotdeauna ne asteptam si fara sa shimbam niciun cuvant ( eram morti de oboseala ) porneam iar la drum. Au fost 50 de km doar de urcat si nu puteam sa ne oprim pentru ca nu aveam cort cu noi iar dormitul afara pe temperaturi sub 0 grade ... sa zicem ca nu era o optiune. Tot drumul am avut vant din fata, vantul acolo este un fel de vijelie aici la noi iar cu fiecare metru cu care ne apropiam de trecatoare, simteam lipsa oxigenului in fiecare pedala.
Cand mai erau 10 km pana in Nord Pullu, o garnizoana militara care se ocupa cu dazepezitul drumului si punctul nostru in care vroiam sa innoptam, genunchiul meu a cedat, asa ca m-am suit intr-un camion al armatei Indiene pana la destinatie, Cristi ramanand singur pe aceasta portiune. Din nou am fost uimit de oamenii de aici, fiind cu piciorul beteag, nu m-au lasat sa urc sau sa cobor eu bicla din camion ( ei au facut asta ), iar la destinatie nu numai ca nu au vrut sa-mi ia bani, tot ei mi-au dat, apa si bomboane.
Singurul loc in care puteam sa dormim era podeaua unei baraci, aici am platit mai mult decat la cel mai luxos hotel din zona, ne-am inbracat cu absolut toate hainele pe care le aveam la noi dar tot am tremurat zdravan pana la ziua.
Ziua cea mare a inceput bine, cu soare si ceai cald. Mai aveam 15 km asa ca nu ne-am grabit, dupa planurile noastre in 2 maxim 3 ore eram sus chiar daca aceasta portiune era neasfaltata, plina de gropi, gheata si troiene de 4-5 m.
Drumul spre nori.
Nu era pentru nici unul din noi prima data cand urcam la peste 5000m, stiam ca nu va fi usor ( nu eram aclimatizati pentru aceasta altitudine ) dar aceasta ultima portiune ne-a sleit complet de puteri, cele 2 maxim 3 ore au fort de fapt 6 ore. Si ca sa fie experienta completa, la 5200m Cristi a facut pana ( probabil pana la cea mai mare altitudine din lume ). A trebuit sa petecim camera pentru ca rezervele le lasasem jos sa ne fie bagajul cat mai usor.
Cand am ajuns sus a inceput sa ninga, ne-am lasat bicicletele afara cu tot echipamentul pe mainile militarilor indieni si ne-am adapostit pentru o supa calda de taitei extra picanta pana avea sa se mai insenineze putin.
Privelistea...
Chiar daca portiunea de drum unde este tot timpul zapada nu era asfaltata si plina de gropi, un fel de transfagarasan dar de zece ori mai mare si mai spectaculos, coborarea a fost un etaz continuu, cu fiecare metru care il parcurgeam imi parea rau, stiind ca se apropie de sfarsit dar in acelas timp, abia asteptam urmatorul metru sa prind viteza si sa vad ce este dincolo de fiecare curba.
