Annapurna 2014

Annapurna 2014
 

*Chiar dacă este senin, aceasta nu e zi de vârf. Vântul care spulberă zăpada la 8000m, face ca muntele să semene cu un vulcan.

  De câțiva ani, aveam în plan un alt optmiar, în planul meu și al lui Cristi, iar la sfârșitul anului trecut, a apărut Zsolt cu propunerea Annapurna. Având în vedere reputația acestui munte, la început nici nu am vrut să aud de această variantă, dar treptat, băieții m-au convins, că indiferent de ruta pe care urmază să o abordăm, siguranța va fi pe primul loc, așa că, până la urmă am fost de acord.

 

 Cei drept, am acceptat atât de ușor și pentru că abia așteptam o provocare adevărată, mai ales că expedițiile din ultimi ani ( Mont Blanc, Kilimanjaro sau Elbrus ) nu au fost altceva decât, plimbări la munte cu prietenii.

 

 
  Siguri de expediție am fost cu mai puțin de o lună înainte de plecare. Pentru a fi cât mai eficienți, am hotărât, că ar fi ideal să fim minim patru și eventual să formăm două echipe de câte doi, astfel, timpul fiind foarte scurt, Zsolt a venit cu Gheorghe Porancia. Niciunul din noi nu mai urcase cu el pe munte și nici nu știam dacă poate și ce poate, dar cei care îl recomandau ne-au convins că poate, așa că, fără să-l testăm, în ideea că are experiență pe munte și încă este în putere l-am acceptat cu brațele deschise.

  Tot pentru eficiență și pentru a avea cât mai mult timp de aclimatizare, mai ales că urma să încercăm vârful fără oxigen, am hotărât să mergem în tabăra de bază cu elicopterul, astfel, salvam intre 3 si 5 zile. Din păcate, varianta cu elicopterul nu ne-a adus zilele sperate, ba mai mult, am pierdut fix 7 zile din cauza vremii proaste sau a lipsei de elicoptere în Pokhara.

 

  Moralul ne-a crescut când, ajunși în BC, am descoperit că, clienții celorlalte două expediții nu urcaseră mai sus de BC și cel mai important, ajunși direct la 4250m, nu am avut probleme de aclimatizare, ba mai mult, chiar a doua zi am făcut o tură pînă la 4550m, unde am cărat foarte mult din echipament, făcând un depozit chiar la baza ghețarului.

 

*Depozitul de la baza ghețarului.

  Entuziasmați de faptul că eram acolo pe munte și că nu aveam probleme de aclimatizare, în cea de-a treia zi am hotărât să urcăm în tabăra 1 la 5000m. Așa că eu, Zsolt și George am plecat spre T1 în timp ce Cristi a rămas în BC pentru încă o zi de odihnă.

*Foto, Cristian Țecu. Traseul până în tabăra 1, văzut de pe malul opus.

  *Câmpul de gheață de la baza ghețarului.

  Ziua de 3 aprilie, zi în care am hotărât să instalăm tabăra 1, a fost aceeași zi cu a celorlalte două expediții de mers în tabăra 1, deja instalată de șerpași. Doar că, la baza ghețarului, noi am urcat direct printre crevase și seracuri, pe când ei, au făcut stânga pe ruta clasică, un traseu foarte puțin expus pericolelor în comparație cu al nostru. Moment, când în echipă, a fost și prima discuție mai aprinsă, eu, care vroiam să mergem pe ruta clasică aleasă de șerpași și Zsolt care vroia provocarea maximă și alesese abordarea directă, pe ghețar.

 

  Șerpașii din celelalte expediții mi-au spus, că la început și ei au încercat pe aici, dar întâlniseră două crevase imense peste care nu au mai putut trece și era extrem de periculos pentru clienți, așa că au hotarât să abandoneze varianta asta, motiv pentru care am insistat la Zsolt să nu mergem pe aici că vom pierde cel puțin o zi dacă nu vom putea trece de crevase, plus că mie, ghețarul pe unde vroia Zsolt să urcăm, mi se părea îngrozitor de periculos. Am acceptat varianta lui în ideea că dacă eu voi considera că este prea periculoasă, am să mă întorc pe ruta clasică și pe aceasta n-am s-o mai folosesc. Ruta s-a dovedit a fi extrem de spectaculoasă, iar dacă mergeam cu atentie, parcă nu mai era atât de periculoasă. Aceasta avea să rămână ruta noastră și aveam s-o folosim toată expediția.

 

  Prima urcare spre tabăra 1, pe ghețar, nu a fost în întregime o abordare în care a trebuit să bâjbâim traseul, pentru că erau locuri unde încă se mai distingeau urmele șerpașilor ce încercaserău cu 3-4 zile în urmă varianta asta și au renunțat la ea. Din păcate, ajutorul urmelor vagi în zăpadă nu a ținut prea mult, pentru că la o oră de la plecarea din depozit, a început să ningă foarte tare și urmele au dispărut.

 

*Crevasă care, în 3 zile, de la 1m lățime, avea să ajungă la 3m, iar noi obligați să ocolim.

  Pentru că aici pe ghețar, locul taberei 1este altul de la an la an datorita gheții care se mișcă încontinuu, pentru că toți aveam rucsacii foarte grei,  mergeam legați în coardă și aveam crevase ce trebuiau ocolite, modul de avansare era foarte precaut, începuse să ningă foarte tare iar peste toate eram și foarte stresați pentru că eram în mijlocul seracurilor care se prăbușeau tot timpul, ziua asta ne-a obosit foarte tare pe toți. Undeva în perete, chiar înainte de o porțiune foarte abruptă, ne-am oprit să facem un ceai, Zsolt era foarte obosit ( el singur bătuse urme până acolo) și a zis că el ar pune cortul chiar în locul ăla. Speriat că am putea înnopta pe un culoar care ar fi măturat de avalanșă dacă s-ar rupe un serac mai sus, am trecut eu sa fac urme până la 5000m unde, în spatele unui serac mic dar foarte sigur am găsit locul ideal de făcut tabăra 1.

*Foto Zsolt Torok, traseul spre tabăra 1.

*Tabăra 1, ancorată în gheață. 

*Tabăra 1, în mijlocul ghețarului care se deplasa cu câțiva metri în fiecare zi.

  Entuziasmat că eu bătusem urme pe ultima bucată din traseu, eu am ales locul de campat și că în cea de-a treia zi de când eram pe munte ajunsăsem deja în tabăra 1, am ancorat corturile de gheață și am intrat să facem apă și mâncare. Peste noapte au fost -17 grade. Tot ce era în cort a fost acoperit de o pojghiță de gheață ( condens de la gătit și respirat ) de 2-3 milimetri care atunci când cortul a văzut soarele s-a topit și a făcut totul fleașcă. Dimineață m-am trezit cu o durere de cap care nu cred că era de la altitudine ci mai degrabă de la stresul de peste noapte în care gheața trosnea și seracurile se prăbușeau pe lângă noi. Am hotărât să ramân să mă odihnesc în timp ce ei doi au coborât să-l ia pe Cristi din depozit.

 

 
   După o zi mi-am revenit, de fapt, m-am reobișnuit cu ghețarul care trosnea, cu seracurile ce se prăbușeau și avalanșele din jurul nostru ce măturau versanți întregi și zguduiau tot muntele, iar a doua zi am plecat în aceeași formulă către tabăra 2. Pe Cristi, ritmul acesta nu l-a ajutat prea mult așa că el a rămas la odihnă în tabăra 1. Dincolo de câmpul de crevase și seracuri ne-am intersectat cu cărarea din tabăra 1 spre tabăra 2 a celeilalte expediții, care se oprea la 100m mai sus de ghețar, am făcut un alt depozit aproape de tabăra 2 și încântați peste măsura că noi, în cea de-a cincea zi de când eram pe munte, ajunsăsem mai sus decât celelalte expediții care erau cu aproape o săptămână înaintea noastră aici și mai aveau și șerpași, ne-am intors în tabăra 1, de unde, sub amenințarea a trei zile cu vreme proastă, ne-am retras a doua zi în BC.

 

 

*Zsolt care căuta drumul către tabăra 2. 

*De fiecare data când plecam din BC, "croșetam" printre crevase. 

 

  Drumul din tabăra 1 către bază nu avea cum să dureze mai mult de 4 ore, doar că la mai puțin de o oră de la plecare ne-a prins o ninsoare foarte puternică cu fulgere și vizibilitate foarte scăzută. Eu am rămas în urmă cu Cristi, căruia îi revenea sarcina de a reloca două corzi în traseu, corzi care erau răsucite, înghețate și încurcate atât de tare, că ne-a trebuit mai bine de o oră să le descâlcim, când deasupra noastră fulgera, zăpada curgea pe tot muntele, urmele traseului nu se mai vedeau, iar noi mai aveam de străbătut partea cu cele mai mari crevase precum și tot ghețarul până pe celălalt mal.

 

 

   Am reușit să coborâm la baza ghețarului, de aici până pe malul opus am mers la întâmplare pentru că urmele nu se mai vedeau, de fapt, mai mult de 5-6 metri nu se mai vedea nimic, iar de la furtuna electrică prin care mergeam, bețele ne bâzâiau în mâini. Bucuroși când am reușit să urcăm malul, gândurile noastre s-au indreptat către Gravity, producătorul de echipament făcut în România, care a făcut diferența între confortul pe care noi l-am resimțit și vremea infernală pe care trebuia să ne retragem ( confort fizic, că psihic, eram cu nervi praștie ).

  Am făcut aproape 8 ore, iar când am ajuns în BC surpriza a fost pe măsură, sosise cortul de luat masa care însemna un lux extraordinar pentru locul unde ne aflam noi și după câte îndurasem în ziua aia chiar aveam nevoie să ne relaxăm.

 

  După două zile de odihnă, am plecat toți patru foarte hotărâți, cu speranta de a atinge tabăra 3 poate chiar 4, doar că, șirul de ghinioane nu se terminase. După ce am coborât pe prima coardă fixă spre ghețar, urma o potecă de câteva sute de metri la baza unui perete de pamânt, pietre și gheață care se surpa încontinuu, aici trebuia să mergi repede și atent, atât la poteca foarte abruptă, dar și la peretele din care picau bolovani. Ghinionul a făcut ca exact în momentul când eu treceam, o avalanșă de mai multe pietre să pice chiar în potecă, am reușit să mă feresc de cele mai multe care urmau să mă lovească în cap, majoritatea, dar nu toate, așa că, una din ele ma izbit în picior. Spre marele meu noroc, înainte de a mă lovi, a atins pământul și și-a pierdut cea mai mare parte din energie. M-am ridicat și am fugit până am ieșit din zona periculoasă și m-am asezat în spatele unui bolovan. În mai puțin de 5 minute nu mă mai puteam ridica de jos, iar piciorul se umflase, m-am speriat îngrozitor că poate am ceva fractură.

*Din păcate, piciorul a stat umflat aproape două săptămâni, împiedicându-ma să mai continui ascensiunea. Pentru mine, expediția s-a încheiat aici. 

 

 
  Zsolt si George au mers mai departe spre tabăra 1, în timp ce eu cu Cristi ne-am întors in BC, până unde am făcut aproape 4 ore, pe un traseu de maxim o oră. Din păcate piciorul mi-a stat umflat aproape două săptămâni și nu puteam să calc pe vârful piciorului, ceea ce însemna că nici colțari nu îi puteam folosi și cum aveam să aflu mai târziu, nici bocancii de altitudine pentru că piciorul era atât de umflat încât mă jenau îngrozitor.

 

*Tabăra 3 și panta spre tabăra 4, acoperită de zăpadă foarte mare.

  Am mai încercat de două ori să urc în tabăra 1 dar m-am întors de la baza ghețarului, așa că, pentru mine, expediția s-a oprit aici. Zsolt și George au fost scoși cu elicopterul ( de la 5800m ), după ce George, nu a mai putut să urce, fiind extenuare, iar pe deasupra a mai fost lovit și de o bucată de gheață în cap și târât de o avalanșă, în care și-a pierdut unul din colțari. În cea de-a doua încercare a lui Zsolt alături de Cristi, iar au avut nevoie de a fi extrași din perete cu elicopterul, după ce Cristi a suferit degerături la picioare și nu mai putea merge în siguranță. Cu toate astea, cea mai mare problemă a expediției a fost zăpada care a curs zi de zi în cantitați considerabile și care i-a împiedicat și pe membri din cealaltă expediție să ajungă pe vârf, chiar dacă erau 9 oameni ( 3 client cu 6 șerpași, toți cu oxigen).

*Cristian Tecu, scos cu elicopterul din tabăra 3, după ce a făcut degerături la picioare.

 



*Zsolt Torok scos cu elicopterul, sub el, Annapurna 1(8091m) pe care nu a ajuns nimeni în acest sezon.

  Este un munte periculos și greu, dar un munte care, pe o vreme bună, nu cred că ar pune foarte multe probleme tehnice, din păcate, la noi vremea a fost îngrozitoare, coroborată și cu ghinioane, pur și simplu pentru noi, în condițiile date, a fost un munte imposibil.

 

 Eu nu sunt un alpinist profesionist și nici nu trăiesc din asta, pe munte merg din placere și întotdeauna, pentru mine, cel mai important lucru pe munte este siguranța si nicidecum vârful. Aici, în ciuda faptului, că muntele iți oferea zilnic spectacole extraordinare, am fost atât de stresat, că nu am simțit plăcerea de a cățăra și am fost atent la pericolele din jurul meu, încât abia am văzut frumusețea muntelui.

*Avalanșa care a măturat tot între 6500m si 5000m, fotografiată din tabăra 1.

*Prăbușire de serac, chiar în poteca dintre tabăra de bază și tabăra 1.

 

  Azi, dacă ajungi pe vârful unui optmiar, pe nimeni nu interesează cum ai ajuns, important e că ai ajuns,majoritatea alpinistilor se bat cu pumnul in piept că nu folosesc șerpași, dar nu spun nimic de faptul că folosesc corzile montate de ei ( exceptie Nanga Parbat 2013, probabil singura expediție 100% Românească la 8000m). Noi am refuzat să folosim ajutorul lor și toate corzile le-am montat singuri. Oricum, nu cred că reușeam să atingem varful, chiar și cu ajutorul șerpașilor, dar poate altul era deznodământul dacă ne foloseam de corzile lor, cert e, că față de Cho Oyu unde mergeam ca pe bulevard, aici m-am simțit ca un explorator pe un teren unde nimeni nu a mai călcat, doar eu și colegii mei, la dracu în praznic.

 

Mulțumim Adrem Invest ( sponsor principal ), Gravity ( producător de echipament montan ), Kaji(bucatarul), Echin (sirdarul) și Khesab ajutorul de bucătar, precum și tuturor celor de acasă care ne-au sprijinit și susținut pe toată perioada expediției.