30 nov. 2010

Bijuterie

Cand mi-a spus Cristi ca mergem in pestera si vom sta toata ziua, mi-am zis ca sigur ma voi plictisi atata timp dar de incercat tot voi incerca.
Drumul pana in fundul pesterii a durat cam 2-3 ore, prin pasaje inguste unde abia puteai sa tarai, sali cu tavanul la 30m, lilieci la tot drumul, numeroase traversari si multe alte forme de relief pe care nu le voi spune pe numele lor speologic pentru ca nu il stiu dar care m-au cucerit.

Ultima portiune a pesterii este fara doar si poate o bijuterie, mie pur si simplu imi umple sufletul de bucurie ca exista asa ceva si cu atat mai mult la noi in tara.
Ma bucur ca pestera nu poate fi vizitata de oricine, oricand. Tocmai deaceea stalacmitele si stalactitele inca nu sunt rupte, pe pereti nu scrie gigel+marioara=love, se calca pe urmele celui din fata pe o poteca ingusta si gasesti perii si galeti cu apa sa te speli de noroi.
Se poate face si mai mult, intotdeauna se poate face si mai mult dar eu ma bucur ca totusi sa facut, ca cineva a inteles ca nu este corect sa ne bazam doar pe principiul " dupa noi potopul".

Chiar daca nu oricine poate intra in pestera, eu nu am sa-i spun numele, nu din egoism dar consider ca astfel sansele sunt mai mari sa ramana frumoasa si neatinsa ( anonimatul este printre putinele atuuri care le mai au locurile frumoase in lupta lor pentru a ramane frumoase ), iar cine este innebunit de speologie oricum poate afla.