Valea lui Stan

Nu stiu cum a ajuns Stan sa aiba o valea atat de faina, bine, nu stiu nici cine este Stan, dar stiu ca imi place valea lui.
Cam cu 500m-600m inainte de a ajunge sus pe barajul Vidraru, intr-o curba de 180 de grade incepe o vale amenajata care nu-ti spune nimic. La inceput, ca dupa aia...


Continuarea la vara cand voi putea merge descult prin apa pentru ca sunt cateva pasaje in care trebuie sa te descalti. Traseul a durat cca 4 ore dus intors, foarte lejer.

Bijuterie

Cand mi-a spus Cristi ca mergem in pestera si vom sta toata ziua, mi-am zis ca sigur ma voi plictisi atata timp dar de incercat tot voi incerca.
Drumul pana in fundul pesterii a durat cam 2-3 ore, prin pasaje inguste unde abia puteai sa tarai, sali cu tavanul la 30m, lilieci la tot drumul, numeroase traversari si multe alte forme de relief pe care nu le voi spune pe numele lor speologic pentru ca nu il stiu dar care m-au cucerit.

Ultima portiune a pesterii este fara doar si poate o bijuterie, mie pur si simplu imi umple sufletul de bucurie ca exista asa ceva si cu atat mai mult la noi in tara.

Ma bucur ca pestera nu poate fi vizitata de oricine, oricand. Tocmai deaceea stalacmitele si stalactitele inca nu sunt rupte, pe pereti nu scrie gigel+marioara=love, se calca pe urmele celui din fata pe o poteca ingusta si gasesti perii si galeti cu apa sa te speli de noroi.

Se poate face si mai mult, intotdeauna se poate face si mai mult dar eu ma bucur ca totusi sa facut, ca cineva a inteles ca nu este corect sa ne bazam doar pe principiul " dupa noi potopul".

Chiar daca nu oricine poate intra in pestera, eu nu am sa-i spun numele, nu din egoism dar consider ca astfel sansele sunt mai mari sa ramana frumoasa si neatinsa ( anonimatul este printre putinele atuuri care le mai au locurile frumoase in lupta lor pentru a ramane frumoase ), iar cine este innebunit de speologie oricum poate afla.

Intoarcerea in micul Tibet

Abia asteptam sa ma intorc aici, din pacate tot drumul din New Delhi si pana in Leh nu am vazut nimic pentru ca era un covor nesfarsit de nori, ceea ce m-a a cam pus pe ganduri pentru ca acum era varful de sezon turistic si nu trebuiau sa fie nori deloc, dar nu m-am ingrijorat prea tare si cum am aterizat a iesit soarele.

Oamenii de aici sunt saraci, grija lor pentru ziua de maine este ce vor manca, poarta aceleasi haine poate ani de zile, iar bucuriile sunt putine, cu toate astea ei sunt tot timpul zambitori si foarte saritori, ceea te face sa te gandesti ca exista bucurii si si in lucruri marunte si ca optimismul te face sa treci mai usor peste greutati.

Imi place zona asta pentru ca te incarca cu pofta de viata si energie pozitiva, este foarte linistita, te face sa intelegi ca fericirea este alcatuita din mici bucurii iar aici toata lumea este binevoitoare, intelegatoare si binedispusa. Decat sa dati banii la doctori pentru " glumeti" mai bine veniti aici, Ladakh-ul e cea mai buna terapie pentru nervosi.

De data asta nu am mai avut bicicletele cu noi asa ca am inchirit motociclete, cca 80-90 RON pe zi cu tot cu benzina, asa am reusit sa acoperim distante mai mari mai repede si cu posibilitatea de a ne opri pentru poze oricand.

M-am reintors la Tickse, Stok, Spituk si Alchi, acelasi farmec si aceeasi frumusete inca destul de putin atinse de "civilizatie".

Tot ce te inconjoara aici te face sa te simti mic, sunt drumuri de mii de kilometri prin creieri muntilor, uneori chiar la peste 5000m, majoritatea asfaltate, raurile sunt perfecte pentru rafting, muntii nu mai au nevoie de nicio prezentare, doar sunt Himalaya.

Tot ce vazi in jur este desert, doar cativa zeci de metri in jurul raurilor omul a transformat desertul in gradini, exact ca o oaza in desert.