Iezer

Tovarasul nostru de drum care ne-a insotit 2 zile si caruia ii topea Jo apa in palme si ii dadea sa bea, iar seara l-a bagat in sacul lui de dormit si dimineata s-a trezit cu coada la nas.

Zapada care era afanata si destul de mare, oboseala si lipsa de sport regulat, au facut sa ajungem pe varful Rosu pe intuneric, iar de aici si pana la refugiu am mai facut 2 ore, fata de 1/2 ore pe timp de zi, dar una peste alta a fost super, am desfacut o sticla de vin, am fiert-o, am mancat ( Jo si-a donat toata mancarea cainelui ) si ne-am bagat la sforait, ma rog cine se pricepea, cine nu, a stat si a ascultat la altii cu experienta.
Tot drumul ne-a batut soarele si ne-a ars, iar cand am ajuns la masina a inceput sa ninga.
Tocmai cand ma pregateam cu Jo sa-i facem o farsa lui Andrei, ca pedeapsa ca a luat-o inainte, am dat peste urmele lui mos Martin, destul de fresh si am hotarat sa il iertam dar i-am acordat onoarea de a taia urme pana la cabana.

Valea lui Stan

Nu stiu cum a ajuns Stan sa aiba o valea atat de faina, bine, nu stiu nici cine este Stan, dar stiu ca imi place valea lui.
Cam cu 500m-600m inainte de a ajunge sus pe barajul Vidraru, intr-o curba de 180 de grade incepe o vale amenajata care nu-ti spune nimic. La inceput, ca dupa aia...


Continuarea la vara cand voi putea merge descult prin apa pentru ca sunt cateva pasaje in care trebuie sa te descalti. Traseul a durat cca 4 ore dus intors, foarte lejer.

Bijuterie

Cand mi-a spus Cristi ca mergem in pestera si vom sta toata ziua, mi-am zis ca sigur ma voi plictisi atata timp dar de incercat tot voi incerca.
Drumul pana in fundul pesterii a durat cam 2-3 ore, prin pasaje inguste unde abia puteai sa tarai, sali cu tavanul la 30m, lilieci la tot drumul, numeroase traversari si multe alte forme de relief pe care nu le voi spune pe numele lor speologic pentru ca nu il stiu dar care m-au cucerit.

Ultima portiune a pesterii este fara doar si poate o bijuterie, mie pur si simplu imi umple sufletul de bucurie ca exista asa ceva si cu atat mai mult la noi in tara.

Ma bucur ca pestera nu poate fi vizitata de oricine, oricand. Tocmai deaceea stalacmitele si stalactitele inca nu sunt rupte, pe pereti nu scrie gigel+marioara=love, se calca pe urmele celui din fata pe o poteca ingusta si gasesti perii si galeti cu apa sa te speli de noroi.

Se poate face si mai mult, intotdeauna se poate face si mai mult dar eu ma bucur ca totusi sa facut, ca cineva a inteles ca nu este corect sa ne bazam doar pe principiul " dupa noi potopul".

Chiar daca nu oricine poate intra in pestera, eu nu am sa-i spun numele, nu din egoism dar consider ca astfel sansele sunt mai mari sa ramana frumoasa si neatinsa ( anonimatul este printre putinele atuuri care le mai au locurile frumoase in lupta lor pentru a ramane frumoase ), iar cine este innebunit de speologie oricum poate afla.