CEA MAI LUNGA ZI

7200m, tabara 2, 30 septembrie 2006, Cho Oyu, Himalaya, nu am mancat nimic toata ziua, abia am baut putina apa si la noapte in jurul orei 1 a.m. este programata plecarea spre varf iar eu stiu sigur ca nu voi pleca chiar daca am visat la momentul asta toata viata. Abia pot sa ma misc, sunt racit cobza si nu se intrevad semne de ameliorare in starea mea.

...baietii au plecat de circa 2 ore iar eu nu pot sa dorm, ma gandesc ca sansa mea tocmai a trecut, nu stiu daca sa incerc singur, iubesc prea mult viata iar la aceasta altitudine riscul nu este o optiune dar gandul ca as putea sa ajung acolo sus imi pompeaza adrenalina in vene si incerc sa ma incurajez singur.

Prin suieratul vintului imi aud numele, deschid cortul si il vad pe Iker care plecase impreuna cu Cristi si Zsolt, nu putea sa vorbeasca din cauza tremuratului, si-a scos coltarii si a intrat in cort langa mine. Cu toate ca eram mai mult lesinat decat treaz, m-am sculat si am pus gheata pe aragaz sa fac un ceai, iar in urmatoarea jumatate de ora au aparut si baietii intorsi din drum din cauza frigului.


Toata ziua de 1 octombrie am incercat sa ma odihnesc, sa beau lichide si sa mananc, incredibil de greu pentru ca dupa fiecare incercare imi venea sa vars. Corpul uman nu este facut sa traiasca la mai mult de 5000m iar dupa 7500m incepe sa moara, o rana la aceasta altitudine nu se va vindeca pana nu vei cobori sub 5000m.

Nu am inchis ochii de emotii, chiar daca trebuia sa ma odihnesc inaintea incercari de a doua zi, baietii mi-au sarit randul la facut apa pt drum si la ora 2.00 am plecat spre varf, lanternele celor care plecaserau din tabara 3 se vedeau in noapte ca beculetele unui pom de iarna, incredibila priveliste, abia asteptam sa ii prind din urma.

Distanta dintre tabara 2 si 3, care era si cea mai lina parte din traseu, am parcurs-o pe timpul noptii, era atat de frig incat am crezut ca daca ma lovesc de ceva am sa ma sparg ca o bucata de gheata iar eu parca nu inaintam deloc.

Rasaritul l-am prins dupa tabara 3 unde m-am oprit pentru 5 minute sa mananc un baton energizant in care era sa imi las dintii, putea la fel de bine sa fie si o piatra pentru ca nu era nicio diferenta. Din momentul in care a aparut soarele eu nu am mai avut probleme cu frigul, o grija mai putin, au mai ramas 999 de probleme la care sa ma gandesc.


Imediat dupa tabara 3 urmeaza un pasaj mai tehnic Rock Band, aici ne-am intalnit cu aproape toti alpinistii care plecasera din tabara 3 si care acum se intorceau dupa varf, erau mai toti insotiti de serpasi ( de fapt carati de serpasi chiar daca aveau oxigen ) iar noi care nu facusem nici un sfert din traseu trebuia sa asteptam dupa ei sa coboare.

De aici ne-am despartit, Cristi a plecat in fata, eu dupa el si ultimul Zsolt, care mai fusese la altitudinea asta cu 3 zile inainte intr-o actiune solitara nereusita de a ajunge pe varf chiar de ziua lui.

Fiecare pas pe care il facem avem impresia ca este un sprint de 100m, iar in fata nu vedeam decat o panta de unde spearam sa vad varful, gandul la varf imi dadea inca putina energie sa ajung pana in varful ei.

Eram din ce in ce mai obosit, imi era sete ( apa inghetase chiar daca, camelbagul era pe sub pufoaica ) si dupa fiecare creasta urma alta si alta si de fiecare data imi spuneam ca daca nu se vedea varful am sa ma intorc dar cand ajungeam pe ea, mai gasem un pic de putere sa imi propun inca un pas, inca o incercare ( si daca dupa asta este varful? ). Aceasta a fost ziua in care am vorbit cel mai mult cu Dumnezeu care mi-a ascultat rugamintile si a stat cu mine pe tot parcursul expeditiei.


Undeva dincolo de zona mortii, m-am oprit pentru prima data sa fac o poza, se vedea tabara 2, tabara 1, ABC-ul si la 100 de km in spate Sishapangma, aici m-am intalnit cu un turc, de fapt nu stiu de ce am crezut ca era turc, stiu ca l-am intrebat daca mai este mult si nu a stiut sa imi raspunda, de fapt, nu mai stiu nici daca se intorcea sau l-am prins din urma.

Putin dupa aceasta bizara intalnire l-am vazut pe Cristi cam la vreo 200 m facand poze, in acel moment am stiut ca voi reusi, am vrut sa alerg dar era imposibil, abia mergem, oricum, nu am mai facut nicio pauza si m-am grabit cat am putut, m-am intalnit cu el la 50 m de varf, am grabit si mai mult pasul, mergem cu privirea la urmele celor care trecusera inaintea mea pe acolo, cand am ajuns intr-o zona cu zapada foarte batatorita am ridicat privirea... in fata mea la 25 km era Everestul, eram pe varf, doar Dumnezeu era mai sus decat mine...vroiam sa tip, sa plang sa sar dar, eram impietrit de maretia momentului.

16.15 p.m. ora Nepalului, mergeam de peste 14 ore si ajunsasem pe varful ZEITEI DE TURCUAZ ( CHO OYU 8201 m ), mi-am scos aparatul sa fac poze, am filmat o panorama de 10 secunde, mi-am smuls turturii de gheata din barba si mi-am facut o poza incercand sa prind Everestul in spate dar bateriile au cedat chiar daca erau noi.

Privelistea era incredibila, se vedea chiar si curbura pamantului, mi-era teama sa nu uit momentul, aceasta clipa vroiam sa o pastrez vie in mintea mea tot restul vietii, vroiam acea clipa cu orice pret...si a ramas cu mine.


Eram pe varf dar eram la jumatatea drumului asa ca trebuia sa ma grabesc, stiind ca ma va prinde noaptea si ca cele mai multe accidente au loc la coborare, m-am desprins cu greu de locul la care am visat o viata si pentru care am muncit atat si am grabit pasul. I-am prins pe Zsolt si pe Cristi din urma la marginea platoului somital si am inceput coborarea, inainte de Rock Band Cristi a venit cu ideea de a ocoli aceasta portiune pentru ca aveam ceva probleme cu lanternele, se lasase si intunericul si puteam sa riscam sa ne punem asigurarea pe corzi montate anii trecuti care puteau ceda.


Eu nu eram de acord pentru ca aceasta ocolire insemna aproape 2 ore in plus iar mie imi expodau creierii de sete, am acceptat in ideea ca urma sa trecem prin tabara chineza si poate gaseam aici apa. Pentru ca Zsolt nu mai avea lanterna, Cristi mergea in fata iar eu ultimul, tot aici ni s-a alaturat si turcul care mergea in spatele meu fara sa spuna nimic, am plecat pe urmele facute in dimineata aceea pe o panta pe care daca alunecai sigur mureai si probabil ca nu te mai gasea nimeni niciodata.

Undeva pe parcursul acestui traseu am luat-o in fata si i-am asteptat la coborarea unui pasaj mai tehnic, cand m-au ajuns mi s-a parut ciudata intentia lor de a pleca fara sa il mai asteptam si pe turc, baietii s-au uitat unul la altul si au inceput sa rada... turcu nu a existat decat in imaginatia mea.

Din cauza lipsei de apa coborarea mi sa parut infernala, iar la aproape 22 de ore de mers fara oprire am ajuns la cort, aceasta a fost cea mai lunga zi din viata mea dar si cea mai frumoasa, reusisem, imi indeplinisem un vis, de fapt, VISUL.

SĂ CREDEȚI ÎN VISE

De cînd mă știu, cînd mă gîndeam la Himalaya, aproape instantaneu cădeam pe gînduri și mă visam acolo, aveau grijă toti din jurul meu să mă trezească: este prea periculos, doar nebunii fac asta, nu ai bani pentru așa ceva etc. Iar eu tăceam, îmi lăsam visul la jumătate, știind că seara înainte să adorm am să mă gîndesc din nou la Uriași și nu va mai fi nimeni acolo care să mă împiedice să cuceresc, să explorez... să visez.

Și uite așa, încet, încet, am început să cred și eu ce vroiau alții să cred, lucruri pe care ei nu le-ar fi făcut și pe care ei nu le înțelegeau dar pe care eu le iubeam, ajungeau să fie din ce în ce mai departe de mine.

Trebuie să recunosc că la nivelul de indiferență la care ajunsăsem, probabil că nu aș fi reușit niciodată să fac altceva, decît de a privi un film sau să citesc în reviste despre alții care și-au îndeplinit visele. La un moment dat a aparut o speranta de la cineva de la care nu ma asteptam dar care sper ca macar credea in ce vroiam eu sa fac...de fapt, indiferent daca credea sau nu, eu ii multumesc oricum.

Aceasta speranta a trezit in mine vise pe care eu le abandonasem sau in care nici eu nu mai credeam, si era asa mica speranta asta, dar eu m-am agatat de ea si am hranit-o si am tinut-o in sufletul meu si o purtam peste tot cu mine si... si a inceput sa creasca.

Cu fix 2 luni inainte de inceperea expeditiei a aparut aceasta speranta, si chiar daca era mica eu m-am apucat de a doua zi sa alerg, sa merg la bazin si in fiecare week-end sa ies la munte, astfel eu stiam ca daca voi reusi sa strang banii voi fi pregatit si cu cat ma pregatem mai bine cu atat imi doream mai mult sa plec si ma implicam mai mult. Probabil ca niciodata in viata mea nu am fost mai organizat si mai hotarat ca atunci cand ma pregateam.

O parte din bani au venit cu mult dupa ce m-am intors, m-am imprumutat iar o parte nici acum nu stiu de unde au venit, dar nu mai conta , dorinta mea de a merge in Himalaya era atat de mare incat eram in stare sa fac orice, asa am ajuns eu pe 25 august 2006 sa plec spre Zeita de turcuaz sau Cho Oyu 8201m. Eram in avion si nu credeam ce sunt pe cale sa fac, am ajuns in Kathmandu si tot nu-mi venea sa cred si sunt momente si azi cand ma intreb daca a fost adevarat.

Experienta mea de alpinist era aproape nula si dupa ce am fost respins de o echipa, am reusit sa gasesc doi baieti care nu erau interesati de glorie si nu ii deranja faptul ca era posibil eu sa reusesc iar ei nu, am facut o tura impreuna sa vada ca sunt in stare sa ma car si sa-mi port singur de grija si...aveam si echipa.

Nu stiu daca a fost cineva care a crezut de la inceput ca voi reusi, probabil ca nu a fost nimeni ( nu ii condam, eu incercam al sase-lea munte din lume fara oxigen dupa ce in prealabil cea mai mare altitudine la care am fost era 2500m ), dar eu stiam ca nu ma mai poate opri nimeni, acum depindea doar de vreme si de organismul meu.

Dupa cateva incercari ratate, pe 02.10.2006 la ora 16.15 am vazut Everestul, asta insemna ca am ajuns pe varf, probabil primul om care face un optmiar fara oxigen si fara pic de experienta.
Nu spun asta sa ma laud, ci o spun ca un exemplu, nu lasati pe nimeni sa va fure visele, sa credeti in ele si sa nu renuntati la speranta. Eu mi-am indeplinit cel mai mare vis al meu, sper sa reusiti si voi.


02.10.2006 ora 16.15 Cho Oyu, Himalaya, in spate la 25 km se vede Everestul.