SĂ CREDEȚI ÎN VISE

De cînd mă știu, cînd mă gîndeam la Himalaya, aproape instantaneu cădeam pe gînduri și mă visam acolo, aveau grijă toti din jurul meu să mă trezească: este prea periculos, doar nebunii fac asta, nu ai bani pentru așa ceva etc. Iar eu tăceam, îmi lăsam visul la jumătate, știind că seara înainte să adorm am să mă gîndesc din nou la Uriași și nu va mai fi nimeni acolo care să mă împiedice să cuceresc, să explorez... să visez.

Și uite așa, încet, încet, am început să cred și eu ce vroiau alții să cred, lucruri pe care ei nu le-ar fi făcut și pe care ei nu le înțelegeau dar pe care eu le iubeam, ajungeau să fie din ce în ce mai departe de mine.

Trebuie să recunosc că la nivelul de indiferență la care ajunsăsem, probabil că nu aș fi reușit niciodată să fac altceva, decît de a privi un film sau să citesc în reviste despre alții care și-au îndeplinit visele. La un moment dat a aparut o speranta de la cineva de la care nu ma asteptam dar care sper ca macar credea in ce vroiam eu sa fac...de fapt, indiferent daca credea sau nu, eu ii multumesc oricum.

Aceasta speranta a trezit in mine vise pe care eu le abandonasem sau in care nici eu nu mai credeam, si era asa mica speranta asta, dar eu m-am agatat de ea si am hranit-o si am tinut-o in sufletul meu si o purtam peste tot cu mine si... si a inceput sa creasca.

Cu fix 2 luni inainte de inceperea expeditiei a aparut aceasta speranta, si chiar daca era mica eu m-am apucat de a doua zi sa alerg, sa merg la bazin si in fiecare week-end sa ies la munte, astfel eu stiam ca daca voi reusi sa strang banii voi fi pregatit si cu cat ma pregatem mai bine cu atat imi doream mai mult sa plec si ma implicam mai mult. Probabil ca niciodata in viata mea nu am fost mai organizat si mai hotarat ca atunci cand ma pregateam.

O parte din bani au venit cu mult dupa ce m-am intors, m-am imprumutat iar o parte nici acum nu stiu de unde au venit, dar nu mai conta , dorinta mea de a merge in Himalaya era atat de mare incat eram in stare sa fac orice, asa am ajuns eu pe 25 august 2006 sa plec spre Zeita de turcuaz sau Cho Oyu 8201m. Eram in avion si nu credeam ce sunt pe cale sa fac, am ajuns in Kathmandu si tot nu-mi venea sa cred si sunt momente si azi cand ma intreb daca a fost adevarat.

Experienta mea de alpinist era aproape nula si dupa ce am fost respins de o echipa, am reusit sa gasesc doi baieti care nu erau interesati de glorie si nu ii deranja faptul ca era posibil eu sa reusesc iar ei nu, am facut o tura impreuna sa vada ca sunt in stare sa ma car si sa-mi port singur de grija si...aveam si echipa.

Nu stiu daca a fost cineva care a crezut de la inceput ca voi reusi, probabil ca nu a fost nimeni ( nu ii condam, eu incercam al sase-lea munte din lume fara oxigen dupa ce in prealabil cea mai mare altitudine la care am fost era 2500m ), dar eu stiam ca nu ma mai poate opri nimeni, acum depindea doar de vreme si de organismul meu.

Dupa cateva incercari ratate, pe 02.10.2006 la ora 16.15 am vazut Everestul, asta insemna ca am ajuns pe varf, probabil primul om care face un optmiar fara oxigen si fara pic de experienta.
Nu spun asta sa ma laud, ci o spun ca un exemplu, nu lasati pe nimeni sa va fure visele, sa credeti in ele si sa nu renuntati la speranta. Eu mi-am indeplinit cel mai mare vis al meu, sper sa reusiti si voi.


02.10.2006 ora 16.15 Cho Oyu, Himalaya, in spate la 25 km se vede Everestul.