Cumbre Aconcagua, 6962m

(18 ianuarie, ziua 9 ) Dupa cateva ore in care mai mult am incercat sa dormim decat am reusit efectiv, am sarit in picioare pe la 4.00 si am pus gheata la topit pentru un ceai. Nu stiu cum, am reusit sa facem un ceai si am incercat sa mancam o supa, cam... in 2 ore.
La ora 6 cand am iesit din cort aproape toti ceilalti alpinisti care incercau varful in acea zi plecasera deja, asa ca am luat izolirul si sacii de dormit, gramada, le-am aruncat in cortul nostru plin de zapada si la 6 si 15 min. am plecat spre varf.
Gandul ca sunt atatia oameni in fata mea si ca va trebui sa stau la coada sa pun piciorul pe varf si sa fac o poza nu avea sa ma slabeasca in acea zi nici o clipa. Asa ca, plin de adrenalina ca urma sa ajung pe varf sau nevoit sa nu ma opresc pentru a nu imi ingheta picioarele ( bocancii nostrii au fost plini cu zapada de la viscol si inca erau umezi ) am inceput sa depasesc, grup dupa grup.
Cam la o ora de mers, aparuse si soarele, toata lumea facea prima pauza, eu m-am bucurat ca am posibilitatea sa mai depasesc un grup mare si "am dat-o in sus".
Deja cand am ajuns la refugiul Independencia ( de fapt, o cutie de lemn in care sunt ceva provizii ), mi-am dat seama ca am o mica problema ( in momentul acela eram inca in forma si a zis ca este mica ), coltari mei nu se potriveau pe bocancii fara rama, dati de Cristi.
Cam la 3 ore si jumatate eram aproape de baza Canaletei, problema coltarilor a inceput sa devina din ce in ce mai mare, in schimb, ma bucuram vazand ca in fata mea nu mai erau mai mult de 20-25 de oameni, majoritatea la intrarea in Canaleta, se odihneau. Asa ca am tras tare, si fara sa ma mai odihnesc am intrat pe valcelul ingust. Aici am inteles cat de repede am mers, cand am vazut ca spre varf nu trecuserau decat cativa oameni, iar urmele ( zapada fiind foarte mare si foarte afanata ), nu erau bine batute.
Cam de aici a inceput sa ma doara capul. Eram foarte nervos pentru ca imi cadeau picioarele in treptele prost batute ( probabil, in ziua aia nu urcase inca, unul mai greu ca mine ), coltarii imi sareau mereu din bocanci iar soarele imi firbea creierii in cap.
Cand am iesit din Canaleta, abia mai puteam sa tin ochii deschisi, atat de tare ma durea capul, dar eu inca mai credeam ca este din cauza soarelui, ca am facut insolatie, chiar daca aveam cagula pe cap.
Pana aici am facut 4 ore si 45 minute. Am continuat sa merg, cu pauze tot mai dese si probabil tot mai lungi, probabil, pentru ca ce sa intamplat in realitate nu stiu inca, ce imi aduc aminte este ca vorbeam cu 2 rangeri. Esti bine, ...de cat timp stai aici, ...cum te cheama, ...cata apa ai baut, ...da-ti putin ochelarii jos, - poti sa mergi? -da, sunt ok. -atunci trebuie sa cobori, acum. - ???, dar eu merg spre varf. -ce ai tu se numeste edem cerebral, eu zic sa cobori cat mai repede posibil. - cat mai este pana pe varf. - cam 20 de minute, fac eu, dar tu, mergi cu noi la vale.
In tot acest timp imi puneam zapada in cap, ( imi exploda de durere ). In timp ce imi dadeau din apa lor sa beau, in dreptul nostru au ajuns primii alpinisti care facuserau varful in acea zi, doi ghizi austrieci. Imi este rusine ca nu am tinut minte cum ii cheama cu toate ca i-am intrebat de nenumarate ori.
M-am uitat spre varf, vedeam cu altii isi fac pozele care le marca reusita. Am strans din dinti si mi-am zis ca varful meu, de data asta, este aici. Asa ca rangeri m-au predat austriecilor, mi-am asezat pentru a nu stiu cata oara coltarii pe bocanci si mai mult cu ochii inchisi, am inceput sa cobor.
Nu-mi venea sa cred ... nici o clipa, in niciun moment nu am crezut ca nu voi urca pana pe varf, am gresit crezand ca l-am facut deja, am fost prea increzut si nu i-am dat importanta cuvenita.
Dupa o jumatate de ora, cand iar m-am oprit sa-mi pun coltarii, am facut si poza asta in care se poate vedea de unde m-am intors. Pentru mine, de cand iesisem din Canaleta si pana acum trecuserau cateva minute, apoi cand m-am uitat pe poze am inteles ca imi lipsesc cam 2 ore in care nu prea stiu ce am facut. Asta si arsurile care le aveam pe fata, m-au facut sa cred ca am luat cea mai buna decizie sa ma intorc si cea mai proasta decizie atunci cand am alergat spre varf. Arsurile de pe fata inca nu stiu cand le-am dobandit, una din explicatiile care ma inspaimanta este ca am adormit cu fata in soare.
Poate mi-a fost atat de rau pentru ca am mers repede, poate zilele nedormite si mancarea putina, poate ca pur si simplu corpul meu atat a putut sau poate chiar a fost insolatie ( nu prea cred ), cert este ca am facut greseli care m-au costat foarte scump si se putea si mai rau.
Oamenii destepti invata din greselile altora, prostii din propriile greseli, eu nu am invatat din greselile altora.
Ajuns la baza valcelului ( 15.05, aproape 9 ore), il vad pe Jhon ... oare atat de rau ma simt ( Jhon trebuia sa fie pe Polish Glacier cu Cristi ). Din cauza zapezilor care au cazut in ultima perioada, traseul lor nu mai era sigur, asa ca au plecat spre varf in aceeasi zi cu noi, din Berlin, care era la 50m sub noi, fara sa stim uni de altii.
Baietii vazand ca sunt confuz si ametit, fara sa stea prea mult pe ganduri, au renuntat la varf sa ma coboare pe mine mai jos, stiind clar ca aia era singura lor sansa pentru a face varful ( urmau multe zile cu vreme rea ). Motiv pentru care le multumesc foarte mult.
Cu cat coboram mai mult si mai repede, cu atat ma simteam mai bine. Durerea de cap ma tinut pana la miezul noptii cand am reusit sa adorm.
Cam asa aratam dupa 3 zile.

Multumesc pentru tot, Cristi si Jhon.

Colera 5950, tabara 4

( 16 ianuarie, ziua 7, Colera 5950m ) Pana aici sunt date 3 ore, am facut 3 ore si jumatate si bineinteles, am ajuns pe ninsoare.
Pana in Colera la 50 m diferenta de nivel este Berlin, aici am gasit o casuta de lemn dar avea zapada inauntru, fara usa, am crezut ca este cosul de gunoi al taberei. In schimb, Cristi a vazut in ea ce nu am vazut eu, LUX. Cu putin efort a scoz zapada, din 2 blocuri de gheata a facut usa, si asa avea un adapost in care statea in picioare, la aproape 6000m.
Cum am ajuns am inceput sa facem apa, ziua de 17 era data de meteorologi cea mai buna zi de varf, asa ca am inceput sa ne pregatim pentru cataratul varfului a doua zi.
Ninsoarea care a inceput, s-a transformat in furtuna care a tinut aproape 24 de ore, toata noaptea ne-a apasat cortul si ne-a bagat zapada in cort pe la toate cusaturile. Dimineata am scos capul din cort, nimeni nu urca iar soarele nu se vedea, asa ca m-am bagat la loc incercand sa ma odihnesc.
Statiile au ramas fara baterii si astfel nu am stiut de Cristi si Jhon, ca sunt in Berlin la 50m de noi, incercand si ei pe 18 varful pe ruta clasica. Zapada care a cazut in ultimele zile facand imposibil traseul pe care ei vroiau sa il abordeze ( Polish Glacier ).
Cortul nostru fiind plin de zapada, am mers la una din cele mai mari expeditii care avea un cort dom aici sa le cerem adapost. Astfel in ziua de 17 ianuarie, ziua 8, am dormit in cortul bucatarie al celor de la INKA, care mirosea ingrozitor a benzina, dar nu era momentul sa fim mofturosi.
Am topit zapada, am mancat un sfert de plic cu supa de altitudine si am incercat sa dormim.

Nido del Condores, tabara 3

( 15 ianuarie, ziua 6 ) Eu cu Andrei aveam sa facem pana in Nido 7 ore si 15 minute, ceva mai mult decat prima data dar fara dureri de cap, ceea ce era foarte important.
Cam pe la jumatatea distantei este o alta tabara intermediara, Canada ( 4900 m ) unde ne-am oprit doar sa ne odihnim 10 min, iar ceva mai sus, sa cautam rucsacul lui Mihai de unde aveam sa mai luam ceva echipament, in rest...stang, drept, stang... ( Nido del Condores 5400m, sau cuibul condorilor) Am ajuns la fix, chiar cand incepea sa ninga, ne-am apucat sa punem cortul si ne-am pus pe topit zapada alba, cea cu galben nu e buna.

Plaza del Mulas (tabara 2)

( 11 ianuarie, ziua 2 ) Am plecat din Confluencia pe la 10 crezand ca ca cele 8 ore de drum, date de rangeri ca fiind normale, sunt exagerate si ca noi fiind in forma vom reusi sa facem mai putin, trebuia, pentru ca nu aveam mancare la noi pentru acea zi deloc ( iar varianta cu mancat radacini si muguri de copac pica, aici fiind desert).
Cand am ajuns la jumatatea drumului ( Ibanez ) si mai aveam doar jumatate de litru de apa, mancare doar un baton si facusem deja 4 ore, mi-am zis ca trebuie sa accelerez, sacul cu mancare, dus de magari, era deja sus in tabara.
Dupa o incercare a lui Mihai de a merge pe apa, aici parerile despre cat de bine a reusit sunt impartite, dar revin cu filmuletul, am plecat, fiecare in ritmul lui spre Plaza del Mulas.
Plaza del Mulas ( 4300m). Am ajuns chiar cand incepea sa ninga, ne-am facut controlul medical ( obligatoriu ), ne-am luat punguta pentru " celelalte resturi " si am intins cortul in care m-am inghesuit cu Mihai si Andrei. Partea buna era ca, cortul mare de luat masa puteam sa il folosim atat timp cat nu erau clienti, sau puteam chiar sa mancam mancare gatita contra sumei de 40$ masa de persoana.
( 12 ianuarie, ziua 3) Zi de odihna, eu cu Andrei am urcat pana la 4800 m sperand ca a doua zi sa ne fie mai usor cand vom urca in Nido. Zapada cazuta peste noapte ( 10 cm ) pana seara , cand a inceput iar sa ninga, era deja topita. Tot aici ne-am intalnit si cu echipa romaneasca din Medias care abia ajunsase.

(13 ianuarie, ziua 4) Ca in fiecare dimineata, ziua incepe la ora 7, cu cele 2 elicoptere ale armatei si unul privat, care transportau provizii in tabara si luau butoaiele cu " celelalte resturi" din tabara in vale.
Incarcati cu proviziile pentru Nido am plecat pe la ora 10, traseu care dupa rangeri are cam 8-9 ore, eu cu Jhon si Andrei am ajuns in 6 ore 45 min, am instalat un cort, am aruncat repede proviziile in el si am dat-o la vale pentru ca incepuse sa ma doara destul de tare capul. Tot ce ne-am chinuit noi sa urcam, am coborat intr-o ora si jumatate. Mihai si-a lasat rucsacul sub o piatra intr-o tabara intermediara tot din cauza ca nu se simtea bine.
( 14 ianuarie, ziua 5 ) Zi de odihna, de cusut, crosetat si hidratat. Bineinteles, si de mancat, sau de infruptat, ne-am delectat cu supa la plic, biscuiti cu conserva de ton si pateu, spre deosebire de zilele precedente cand mancasem pateu, biscuiti cu conserva de ton si minunata supa la plic.
Mihai se simtea din ce in ce mai rau, mergand la cabinetul medical pentru un control, in mai putin de 30 minute deja era in elicopter spre Mendoza. Lucrurile erau destul de clare, pentru el, asta nu insemna altceva decat: cateva ore cu dureri de cap, pat, friptura si vin.
( 15 ianuarie, ziua 6) Planul nostru de a pleca la ora 9 s-a transformat pentru mine si Andrei in ora 11 iar pentru Cristi si Jhon in ora 12.