Ollague

 

   La 35 de kilometri de Mina de sulf este graniţa cu Chile. Drumul a fost identic cu cel de până aici, plin de nisip şi vânt din faţă, doar că nu l-am mai simţit la fel, ideea că vom ajunge să mâncăm friptură şi că vom bea bere rece, ne-a făcut să pedalăm mai repede.

 

 

 

   La intrarea în Chile, binecunoscutele controale, desfăcut toate bagajele, toate genţile... mă rog, aproape toate, în singura geantă necontrolată, aveam o pungă plină cu frunze de coca ( pentru ceai ). În Chile este interzis să aduci orice tip de planta, fruct leguma, seminte, etc.

 

 

  Odată intraţi în Chile, chiar dacă mâncasem cu 30 de minute în urmă ( biscuiţi şi cipsuri ), tot am băgat câte o friptură cu bere în Ollague. Un sătuc aflat la baza vulcanului cu acelaş nume, vulcan activ, cu erupţie permanentă, motiv pentru care în sat, la absolut fiecare intersecţie era câte un semn cu direcţia de evacuare în caz de erupţie.

   Bonusul nostru a fost asfaltul, peste 100 de kilometri de deşert asfaltat din următorii 170 cât mai aveam din prima parte a expediţiei. Chiar dacă nu am întâlnit mai mult de 15 maşini în 2 zile, fără nici o asezare, benzinărie sau orice fel de constructie, acest lux, asfaltul, ne-a ajutat să recuperăm mult din timpul pierdut în nisipul din Bolivia.

 

   Ziua 5 si 6, aproape 210 km dintre care peste 100 pe asfalt, singura problema a fost vântul şi bateriile mele de a aparat care sau terminat in ziua a cincea. Pegasul impecabil, viteza maximă atinsă 65 km/oră pe GPS.

   Pentru mine ca necunoscător de geologie, tot ce am văzut în această expediţie a fost miunat şi extrem de interesant, un geolog cred că ar fi fost în extaz,

 

   Prima parte a expeditiei a însemnat 6 zile cu vânt, nisip, vânt, soare, vânt,  frig şi permanent vânt tare din faţă, cel puţin 4 vulcani activi, 5 salare dintre care cel mai mare salar din lume, altitudini între 3500m şi 4200m, pustiu total ( 2 zile nu am întâlnit niciun om, nimic construit de om ), cerul cu cele mai multe stele ( fără avioane ), 2 ţări şi peste 470 km.

Planta minera

   Cea mai scurtă distanţă pedalată în această parte a expediţiei, mai puţin de 35 km. Poate din cauza faptului că a fost cea mai nisipoasă parte, poate pentru că vântul a bătut extrem de tare, poate că ne ajunsăse din urmă oboseala, nu ştiu, cert e că, cu toate astea, a fost una dintre cele mai faine zile.

 

   Deja ne obişnuisem cu nisipul în ochi, în bidoanele cu apă, în haine şi în rucsaci, când trosnea în dinţi la masă era deja atât de normal că nici nu îl mai băgam în seamă. 

  Chiar când a picat soarele sub orizont, am ajuns la o exploatare minieră părăsită, părăsită credeam noi. Brusc apare un copil care fugea de colo colo, apoi un barbat, apoi altul...parcă eram în Mad Max. Cel ce părea şeful locului ne-a întâmpinat şi într-o englezo-spaniolă cu ample mişcări de mâini, ne-a invitat la masă unde se servea ciorbă din cap de lama şi margarină pe o pâine mucegăită, într-o sală murdară cu bucăţi de carne proaspăt tăiate puse la uscat.

 

   Ne-au invitat să dormim în camerele muncitorilor, adică 4 pereţi acoperiţi cu o tablă care s-a mişcat toată noaptea în bătaia vântului şi un pat slinos, plin de valuri. Totuşi un pas înainte în ceea ce priveşte confortul, zic eu, puteam sa-mi întind picioarele şi să mă întorc pe ce parte vroiam eu, când vroiam.

   Cei doi proprietari, care aduceau minereu de la aproape 5000m altitudine, de pe pantele vulcanului Ollague ca mai apoi, prin diferite procedee să extragă sulful. Produceau cât să supravieţuiască, stăteau şi câte 4 luni aici şi visau la utilaje la mâna a doua din estul Europei, cele din Chile, fiind prea scumpe.

  Bismarc, copilul unuia dintre proprietari, care a mâncat in 5 minute un pumn de bomboane şi toată dimineaţa a stat pe lângă bicicletele noastre să mai primească ceva, a primit toate dulciurile noastre.

Cerro Tomasamil

   Jumătate din drum salar cu drum precum asfaltul, jumătate cu nisip ( mai mult împins la bicle ) şi cu vânt tare, din faţă, totată ziua.

    De fapt, Drumeţul de la Pegas are o mare problemă, de fiecare dată când bătea vîntul (şi vântul a bătut tot timpul ) din dreapta se auzea un fluierat ca o alarmă de maşină, iar din stânga un cântat de cocoş. Dacă nu vi se pare o mare problemă, încercaţi să mergeţi aprope trei săptămâni, 10 - 12 ore pe zi cu un cocoş pe umăr, nu mă puteam concentra la nimic, nu puteam face nimic fără cocoş.
   Am căutat în fiecare zi o soluţie... cocoşul a mers cu mine toată expediţia.

   Chiguana, de fapt o fostă gară dărâmată, lângă o unitate militară cu doi soldaţi, patru câini şi un cimitir, fix în mijlocul deşertului.

 Covorul de sare de dupa evaporarea apei, unul dintre modele.

    Somn, de fapt stat la cort, la cum bătea vântul, nu a dormit nimeni, am strâns pietre, am pus biclele în faţa cortului, degeaba, ne-a măturat vântul toată noaptea.

   Ziua 3, San Juan - Cerro Tomasamil, 65km, 11 ore, probleme: vântul şi nisipul, Pegasul: impecabil ( excepţie cocoşul ).