Cea mai scurtă distanţă pedalată în această parte a expediţiei, mai puţin de 35 km. Poate din cauza faptului că a fost cea mai nisipoasă parte, poate pentru că vântul a bătut extrem de tare, poate că ne ajunsăse din urmă oboseala, nu ştiu, cert e că, cu toate astea, a fost una dintre cele mai faine zile.
Deja ne obişnuisem cu nisipul în ochi, în bidoanele cu apă, în haine şi în rucsaci, când trosnea în dinţi la masă era deja atât de normal că nici nu îl mai băgam în seamă.
Chiar când a picat soarele sub orizont, am ajuns la o exploatare minieră părăsită, părăsită credeam noi. Brusc apare un copil care fugea de colo colo, apoi un barbat, apoi altul...parcă eram în Mad Max. Cel ce părea şeful locului ne-a întâmpinat şi într-o englezo-spaniolă cu ample mişcări de mâini, ne-a invitat la masă unde se servea ciorbă din cap de lama şi margarină pe o pâine mucegăită, într-o sală murdară cu bucăţi de carne proaspăt tăiate puse la uscat.
Ne-au invitat să dormim în camerele muncitorilor, adică 4 pereţi acoperiţi cu o tablă care s-a mişcat toată noaptea în bătaia vântului şi un pat slinos, plin de valuri. Totuşi un pas înainte în ceea ce priveşte confortul, zic eu, puteam sa-mi întind picioarele şi să mă întorc pe ce parte vroiam eu, când vroiam.
Cei doi proprietari, care aduceau minereu de la aproape 5000m altitudine, de pe pantele vulcanului Ollague ca mai apoi, prin diferite procedee să extragă sulful. Produceau cât să supravieţuiască, stăteau şi câte 4 luni aici şi visau la utilaje la mâna a doua din estul Europei, cele din Chile, fiind prea scumpe.
Bismarc, copilul unuia dintre proprietari, care a mâncat in 5 minute un pumn de bomboane şi toată dimineaţa a stat pe lângă bicicletele noastre să mai primească ceva, a primit toate dulciurile noastre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu