Abia asteptam sa ma intorc aici, din pacate tot drumul din New Delhi si pana in Leh nu am vazut nimic pentru ca era un covor nesfarsit de nori, ceea ce m-a a cam pus pe ganduri pentru ca acum era varful de sezon turistic si nu trebuiau sa fie nori deloc, dar nu m-am ingrijorat prea tare si cum am aterizat a iesit soarele.
Oamenii de aici sunt saraci, grija lor pentru ziua de maine este ce vor manca, poarta aceleasi haine poate ani de zile, iar bucuriile sunt putine, cu toate astea ei sunt tot timpul zambitori si foarte saritori, ceea te face sa te gandesti ca exista bucurii si si in lucruri marunte si ca optimismul te face sa treci mai usor peste greutati.
Imi place zona asta pentru ca te incarca cu pofta de viata si energie pozitiva, este foarte linistita, te face sa intelegi ca fericirea este alcatuita din mici bucurii iar aici toata lumea este binevoitoare, intelegatoare si binedispusa. Decat sa dati banii la doctori pentru " glumeti" mai bine veniti aici, Ladakh-ul e cea mai buna terapie pentru nervosi.
De data asta nu am mai avut bicicletele cu noi asa ca am inchirit motociclete, cca 80-90 RON pe zi cu tot cu benzina, asa am reusit sa acoperim distante mai mari mai repede si cu posibilitatea de a ne opri pentru poze oricand.M-am reintors la Tickse, Stok, Spituk si Alchi, acelasi farmec si aceeasi frumusete inca destul de putin atinse de "civilizatie".
Tot ce te inconjoara aici te face sa te simti mic, sunt drumuri de mii de kilometri prin creieri muntilor, uneori chiar la peste 5000m, majoritatea asfaltate, raurile sunt perfecte pentru rafting, muntii nu mai au nevoie de nicio prezentare, doar sunt Himalaya.
Tot ce vazi in jur este desert, doar cativa zeci de metri in jurul raurilor omul a transformat desertul in gradini, exact ca o oaza in desert.
Lipsa investitiilor in infrastructura este evidenta, sperante sunt, actiunile lipsesc. Pacat, asezarea este superba si are potential pentru o super statiune.
Dimineata...de fapt pe la 11, ne-am hotarat sa renuntam la planul initial de a face creasta si de a innopta in refugiul Iezer, o idee geniala dealtfel. Avem sa stim asta sigur peste noapte, cand, chiar si cu focul in soba, atmosfera a fost cam "mentolata".
Ca intotdeauna aici, am fost insotiti tot drumul de un catel, de data aceasta unul foarte jucaus, cand noi nu aveam chef de el, se juca singur si asa a tinut-o toata ziua, orice ii iesea in cale era ceva tocmai bun de jucat.
Pana in saua Gradisteanu ceata ne-a impiedicat sa vedem mai mult de 100m. La un moment dat am vazut toti trei un montaniard mult mai harnic si mai viteaz ca noi care cobora cu ditamai rucsacul. Oboseala si ceata ne-a pacalit, ciudat a fost ca pe toti trei, era doar un brad la mai putin de 50m.
De cum s-au risipit norii, spectacolul a fost total, combinatia de soare in apus, norii rasfirati si muntele au meritat tot efortul depus si frigul indurat...ba chiar mai mult. Chiar daca era extraordinar de frig, le-am propus baietilor sa urcam pana pe Papusa si sa asteptam acolo apusul care stiam ca va fi superb, iar coborarea la frontala pana la cabana o experienta noua pentru unii dintre noi, care le va placea tare si sper sa ii mai aduca pe creste.
