Aproape 500 km, 2 trecatori de peste 5000m ( Taglang La 5359m sau cea de-a 2 trecatoare ca inaltime din lume pentru masini, Lachukung La 5059 m) si distante de sute de km intre asezari pe un drum care abia cu o saptamana inainte fusase dezapezit si deschis traficului.
In cazul in care te prindea noaptea pe traseu, aceasta era singura optiune de innoptat, niste corturi facute din parasute, cu o plita de gatit in mijloc si cica niste paturi in jurul ei, de fapt o ridicatura de pamant peste care erau puse niste haine soioase. Cand intri intr-un astfel de adapost dupa 70-80km de pedalat prin frig, praf si permanenta durere de cap din cauza altitudinii, cana de masala calda si patul ala imputit erau visul nostru de o zi intreaga.
Coborarea din Baralacha La de 4892m am facut-o printre troiene care depaseau si 4-5 m dar intr-o zi insorita pe un drum foarte bun care ne-a permis sa depasim si 65 km/ora. Inca o zi plina de wow si extaz continuu.
Atunci cand ploua sau ningea noroiul de pe drumurile neasfaltate ( 75 % din drumuri nu erau asfaltate ) era o mare problema, bicicletele nu aveau aparatori, cauciucurile erau pentru teren accidentat cu multe nervuri si trebuia sa oprim sa ne stergem ochelarii ca nu mai vedeam, in afara de faptul ca hainele noastre erau acoperite complet, dar cum norocul ne-a insotit mereu, timpul frumos nu se lasa asteptat iar noroiul se usca si il scuturam.
Pentru ca drumurile prin aceasta parte a asiei m-au inbolnavit de nervi ( nu erau respectate regulile de circulatie si era un haos permanent in care noi ca biciclisti trebuia sa ne ferim de toti), am zis sa incercam si noi masina cu prioritate permanenta, camionul, urmat de autobuz, masina mica, motocicleta si ultima bicicleta ( prioritatea este in functie de marime), acum, dupa aceasta experienta, etapele de raliu din munti mi se par o gluma proasta pe langa ceea ce faceau oamenii astia aici.
Manali, este poate cea mai renumita statiune montana din India, majoritatea turistilor veneau pentru izvoarele termale si sa vada zapada care pe timpul verii era la 30km mai sus, in trecatoare, de fapt o statiune montana in care nu aveau instalatii de transport pe cablu, si oricum nimeni nu stia sa skieze.
Aici, la mare cautare erau cismele de cauciu pentru inchiriat alaturi de o haina groasa de blana, 2 bete de lemn pentru sprijin si plimbatul cu un fel de banca, care avea talpici pentru a aluneca impinsa de la spate.
Singurul lucru care era comun si statiunilor de la noi era aglomeratia, poate putin mai rau decat la noi, in schimb, modul in care ieseau din aceasta situatie era total diferit fata de ce se intampla la noi, firea lor calma iti dadea impresia ca ei au venit sa se relaxeze, chiar daca drumul era blocat complet fara posibilitatea de a te misca cel putin inca 3-4 ore, moment in care poate toti cei din jurul nostru ne invidiau pe noi si bicicletele noastre care au facut dmul de 30 Km pana in Manali mai repede decat orice masina.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu