Marea de sare

Marea de sare, sau Salar de Uyuni, este cel mai mare lac de sare din lume şi totodată locul de start al expediţiei noastre pe "drumeţul" de la Pegas. Pentru că am pierdut 3 zile aşteptând bagajul meu, ne-am propus să facem în prima zi, ce avea programat să facem în două zile ( bad ideea ).

După o noapte de "dormit" în autobuz, am asamblat bicicletele, le-am echipat şi am pornit la drum extrem de entuziasmaţi şi nerăbdători.

Am fost surprinşi să ne întalnim cu o doamnă profesoară care preda in Bolivia, cetăţean mexican, măritată cu un român, nu a fost niciodată în România, dar vorbea foarte bine limba noastră. Brusc, lumea a devenit foarte mică. Cât timp am stat să mâncăm în hotelul de sare ( pereţii, paturile, mesele şi scaunele erau din sare), încercam sâ derulăm prostiile pe care le-am spus până să ne dăm seama ca nu eram singurii care vorbeau dulcele grai românesc.

  De cum am intrat pe salar am văzut muntele la baza căruia trebuia să ajungem, era acolo, peste o oră tot acolo, după prânz tot acolo, normal că tot acolo, doar că nu creştea deloc, parcă stăteam pe loc. Apoi am început să megem în zig zag, de fiecare dată când găseam un drum, se dovedea a fi greşit, GPS+ul parcă vorbea altă limbă şi probabil asta ne-a costat cel puţin 10 km.
 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  Cât timp am stat în Atacama, nu prea am văzut cum arată norii, temperatura în timpul zilei era între 10 şi 15 grade, cu vânt tare sau foarte tare, una peste alta, plăcut, totul era ca o poveste spusă pe o muzică faină în fundal, bancuri, glume bune, glume proaste. Când cădea soarele sub orizont, se auzea o frână de maşină şi geamuri sparte... temperatura cădea brusc aproape de zero grade, vântul se înteţea, orice oprire era un calvar, una pentru că îngheţai şi a doua pentru că abia reuşeai să mai porneşti bicla.

 

 

 

 

Prima zi, Cholchani - Chuvica, 83km, 14 ore, drum drept, probleme: vîntul şi oboseala, Pegasul: impecabil.

El camino de la muerte

Adică drumul morţii. Îi zice aşa nu pentru că este extraordinar de periculos, cum ar vrea bolivienii să credeţi, ci pentru că într-adevăr, mor oameni, dar asta pentru că este plin de turişti de oraş, pentru că majoritatea celor care se dau pe death road sunt la prima aventură şi mulţi abia daca ştiu sa meargă pe biclă.

Death road este unul dintre cele mai faimoase drumuri din lume, care, la fel ca şi altele tot atât de celebre, este cu mult depăşit de aşteptări, cel puţin aşa a fost la mine. M-am simţit ca în celebrele safariuri africane, unde ‘ wild’ nu mai are absolut nimic wild.

 

Dacă alegi varianta de a merge cu o agenţie, asta presupune plata unei sume de bani, între 250 lei şi 600 lei ( în funcţie de cât de noi sunt biclele şi echipamentul şi cât de bune sunt serviciile), în schimbul acestor bani, beneficiezi de: bicicletă, combinezon de ploaie, cască, protecţii, maşină până la 4000 m şi retur din fundul văii, un sandwich, o masă caldă la sfarşit lângă o piscină, peisaje superbe.

 

 

 

Din La Paz până la punctul de plecare faci cam 2 ore cu maşina,  te îmbraci şi apoi incă 1 ora 'pedalezi' pe asfalt, doar coborâre, până la primul popas unde ţi se serveşte un sandwich. De aici, biclele sunt încărcate în maşină pentru următorii 10 km ( foarte periculos din cauza camioaneleor) ca mai apoi să dai de macadam sau de death road, unde iar te sui pe biclă să cobori 3 ore maxim 4, până la piscină şi mâncare.

 

 

 

Drumul este unul spectaculos, ca şi cum ai urca pe Everest cu scara rulantă, peisaj superb dar 0 aventură. Ma rog, având în vedere că alternativa era să stăm în oraş să aşteptăm bagajul meu care lipsea de 3 zile, a ieşit interesant.