San Juan

   Am fost uimiţi că după prima zi, eram toţi trei în formă maximă, fără febră sau alte dureri, iar când am văzut că drumul arăta ca unul asfaltat...era clar, zeii sud americani erau de partea noastră.

 

 

 

 

 

   Am început să facem concursuri să punem pariuri pe distanţe, să...să vedem berile de la capătul traseului, până când am făcut cunştinţă cu nisipul. Moment în care am schimbat bancurile cu bombăneli, optimismul cu sfârşitul lumii şi berea rece cu...nimic, era clar că nu vom mai ajunge vreodata sa bem bere.

 De la 25 de km/oră am ajuns la 15, apoi la 10 şi chiar mai puţin de 6, am început să împingem să tragem şi din ce în ce mai des să ne ridicăm din nisip ( să ridici o bicicletă cu 35kg doar pe portbagaj, hîmm, la început a fost o provocare, până ne-am prins cum ).
 

   O altă provocare a fost să gasim un loc adăpostit de vânt şi soare pentru a mânca, asta însemna un bolovan sau o stâncă mai mare ( pe 75 de km, ăsta a fost cel mai mare petec de umbră pe care l-am găsit), cât despre adapostit de vânt, practic nu aveai unde să te ascuzi, iar toată mâncarea trosnea în gură de la nisip.

 Începând din acestă zi, în fiecare zi aveam să vedem cel puţin un vulcan activ în drumul nostru.

   San Juan, chiar dacă are peste 3000 de locuitori, arată ca un oraş fantomă, ziua vezi doar câini şi lame pe străzi. Oricum, un oraş în mijlocul deşertului, care trăieşte cu apă adusă cu cisterna, înconjurat doar de deşert şi vulcani, îţi arată cât de adaptabil poate să fie omul. Poate să facă orice dacă vrea, doar că cei mai mulţi nu ştiu asta şi se mulţumesc doar cu ce primesc.

A doua zi, Chuvica - San Juan, 75km, din cauza unei furtuni am ocolit cel puţin 10 km, 13 ore, probleme: vântul şi nisipul, Pegasul: impecabil.