Creasta Papusa-Iezer

Chiar daca ajungi pe intuneric in Voina unde lasi masina, drumul pana la Cuca este usor si frumos, iar la cabana te asteapta un ceai cald.

A doua zi, trebuie sa pleci de dimineata pentru a reusi sa strabati toata creasta Papusa- Iezer asa ca la 8 eram deja in traseu iar la 9 ieseam din padure.
Din pacate, imediat cum am iesit din padure am intrat in ceata prin care nu vedeai mai mult de 5-6 metri si, desi stiam traseul, l-am ratacit de cateva ori. Ceata avea sa dureze toata ziua cu pauze foarte scurte in care se mai risipea putin aratandu-ne peisaje incredibile.

Poate ca am fost aici de zeci de ori dar niciodata nu am vazut atatea turme de oi intr-o singura zi, si normal, atatia caini. Au fost multe momente cand ne trezeam inconjurati de 7-8 caini care ne latrau si sareau sa ne muste pana venea ciobanul sa-i linisteasca dupa care veneau sa ne miroase ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

La refugiu am ajuns pe la 6 seara, tocmai cand se limpezea cerul de nori, mai erau cateva corturi si o chitara care ne-a facut sa uitam repede de oboseala.

In departare se vede Piatra Craiului luminata de apus iar jos sub noi, refugiul Iezer ( care este intr-o stare foarte buna) si lacul glaciar Iezer.

Leh- Manali

Aproape 500 km, 2 trecatori de peste 5000m ( Taglang La 5359m sau cea de-a 2 trecatoare ca inaltime din lume pentru masini, Lachukung La 5059 m) si distante de sute de km intre asezari pe un drum care abia cu o saptamana inainte fusase dezapezit si deschis traficului.

In cazul in care te prindea noaptea pe traseu, aceasta era singura optiune de innoptat, niste corturi facute din parasute, cu o plita de gatit in mijloc si cica niste paturi in jurul ei, de fapt o ridicatura de pamant peste care erau puse niste haine soioase. Cand intri intr-un astfel de adapost dupa 70-80km de pedalat prin frig, praf si permanenta durere de cap din cauza altitudinii, cana de masala calda si patul ala imputit erau visul nostru de o zi intreaga.

Coborarea din Baralacha La de 4892m am facut-o printre troiene care depaseau si 4-5 m dar intr-o zi insorita pe un drum foarte bun care ne-a permis sa depasim si 65 km/ora. Inca o zi plina de wow si extaz continuu.

Atunci cand ploua sau ningea noroiul de pe drumurile neasfaltate ( 75 % din drumuri nu erau asfaltate ) era o mare problema, bicicletele nu aveau aparatori, cauciucurile erau pentru teren accidentat cu multe nervuri si trebuia sa oprim sa ne stergem ochelarii ca nu mai vedeam, in afara de faptul ca hainele noastre erau acoperite complet, dar cum norocul ne-a insotit mereu, timpul frumos nu se lasa asteptat iar noroiul se usca si il scuturam.

Pentru ca drumurile prin aceasta parte a asiei m-au inbolnavit de nervi ( nu erau respectate regulile de circulatie si era un haos permanent in care noi ca biciclisti trebuia sa ne ferim de toti), am zis sa incercam si noi masina cu prioritate permanenta, camionul, urmat de autobuz, masina mica, motocicleta si ultima bicicleta ( prioritatea este in functie de marime), acum, dupa aceasta experienta, etapele de raliu din munti mi se par o gluma proasta pe langa ceea ce faceau oamenii astia aici.

Manali, este poate cea mai renumita statiune montana din India, majoritatea turistilor veneau pentru izvoarele termale si sa vada zapada care pe timpul verii era la 30km mai sus, in trecatoare, de fapt o statiune montana in care nu aveau instalatii de transport pe cablu, si oricum nimeni nu stia sa skieze.

Aici, la mare cautare erau cismele de cauciu pentru inchiriat alaturi de o haina groasa de blana, 2 bete de lemn pentru sprijin si plimbatul cu un fel de banca, care avea talpici pentru a aluneca impinsa de la spate.

Singurul lucru care era comun si statiunilor de la noi era aglomeratia, poate putin mai rau decat la noi, in schimb, modul in care ieseau din aceasta situatie era total diferit fata de ce se intampla la noi, firea lor calma iti dadea impresia ca ei au venit sa se relaxeze, chiar daca drumul era blocat complet fara posibilitatea de a te misca cel putin inca 3-4 ore, moment in care poate toti cei din jurul nostru ne invidiau pe noi si bicicletele noastre care au facut dmul de 30 Km pana in Manali mai repede decat orice masina.

Shrinagar - Leh

450 km pe care ii faci in 2 zile cu autobuzul (aproape 20 de ore de mers) din cauza drumului prost si foarte periculos dar care merita oboseala pentru cat este de frumos.

Dupa aproximativ 25 de km de Shrinagar incepem sa urcam, trecem pe langa ghetarul Kolahoi aflat la baza varfului cu acelas nume ( 5425m ) si cataram prima trecatoare Zoji La ( 3529m ) pe un drum cu o singura banda pentru ambele sensuri, neasfaltat, cu portiuni de gheata si depasiri de camioane in curbe fara vizibilitate care erau cu mult peste orice cascadorie vazuta vreodata in vreun film.

Drumul de aici si pana in Kargil nu avea sa mai coboare sub 3000m printr-o vale arsa de soare, inconjurata de varfuri inzapezite si zeci de posturi de control.

Kargil, aflat la jumatatea distantei dintre Shrinagar si Leh, este un oras cu populatie majoritar musulmana, foarte sarac si incredibil de murdar, daca aveti posibilitatea sa il vizitati mai bine treceti peste, nu pierdeti nimic.

Acest oras a fost ocupat de Pakistan acum 20 de ani iar indieni l-au recupearat cu importante pierderi omenesti. La intrare in oras pe toate zidurile este scris "fi atent ca in orice moment esti in bataia pusti inamice", Granita cu pakistan fiind peste deal iar din cand in cand pakistanezii ataca convoaiele militare indiene.De aici drumul te urca intr-o trecatoare de 4147m ( Fotu La ) ca mai apoi sa te coboare in valea Indusului.