San Juan

   Am fost uimiţi că după prima zi, eram toţi trei în formă maximă, fără febră sau alte dureri, iar când am văzut că drumul arăta ca unul asfaltat...era clar, zeii sud americani erau de partea noastră.

 

 

 

 

 

   Am început să facem concursuri să punem pariuri pe distanţe, să...să vedem berile de la capătul traseului, până când am făcut cunştinţă cu nisipul. Moment în care am schimbat bancurile cu bombăneli, optimismul cu sfârşitul lumii şi berea rece cu...nimic, era clar că nu vom mai ajunge vreodata sa bem bere.

 De la 25 de km/oră am ajuns la 15, apoi la 10 şi chiar mai puţin de 6, am început să împingem să tragem şi din ce în ce mai des să ne ridicăm din nisip ( să ridici o bicicletă cu 35kg doar pe portbagaj, hîmm, la început a fost o provocare, până ne-am prins cum ).
 

   O altă provocare a fost să gasim un loc adăpostit de vânt şi soare pentru a mânca, asta însemna un bolovan sau o stâncă mai mare ( pe 75 de km, ăsta a fost cel mai mare petec de umbră pe care l-am găsit), cât despre adapostit de vânt, practic nu aveai unde să te ascuzi, iar toată mâncarea trosnea în gură de la nisip.

 Începând din acestă zi, în fiecare zi aveam să vedem cel puţin un vulcan activ în drumul nostru.

   San Juan, chiar dacă are peste 3000 de locuitori, arată ca un oraş fantomă, ziua vezi doar câini şi lame pe străzi. Oricum, un oraş în mijlocul deşertului, care trăieşte cu apă adusă cu cisterna, înconjurat doar de deşert şi vulcani, îţi arată cât de adaptabil poate să fie omul. Poate să facă orice dacă vrea, doar că cei mai mulţi nu ştiu asta şi se mulţumesc doar cu ce primesc.

A doua zi, Chuvica - San Juan, 75km, din cauza unei furtuni am ocolit cel puţin 10 km, 13 ore, probleme: vântul şi nisipul, Pegasul: impecabil.

Marea de sare

Marea de sare, sau Salar de Uyuni, este cel mai mare lac de sare din lume şi totodată locul de start al expediţiei noastre pe "drumeţul" de la Pegas. Pentru că am pierdut 3 zile aşteptând bagajul meu, ne-am propus să facem în prima zi, ce avea programat să facem în două zile ( bad ideea ).

După o noapte de "dormit" în autobuz, am asamblat bicicletele, le-am echipat şi am pornit la drum extrem de entuziasmaţi şi nerăbdători.

Am fost surprinşi să ne întalnim cu o doamnă profesoară care preda in Bolivia, cetăţean mexican, măritată cu un român, nu a fost niciodată în România, dar vorbea foarte bine limba noastră. Brusc, lumea a devenit foarte mică. Cât timp am stat să mâncăm în hotelul de sare ( pereţii, paturile, mesele şi scaunele erau din sare), încercam sâ derulăm prostiile pe care le-am spus până să ne dăm seama ca nu eram singurii care vorbeau dulcele grai românesc.

  De cum am intrat pe salar am văzut muntele la baza căruia trebuia să ajungem, era acolo, peste o oră tot acolo, după prânz tot acolo, normal că tot acolo, doar că nu creştea deloc, parcă stăteam pe loc. Apoi am început să megem în zig zag, de fiecare dată când găseam un drum, se dovedea a fi greşit, GPS+ul parcă vorbea altă limbă şi probabil asta ne-a costat cel puţin 10 km.
 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  Cât timp am stat în Atacama, nu prea am văzut cum arată norii, temperatura în timpul zilei era între 10 şi 15 grade, cu vânt tare sau foarte tare, una peste alta, plăcut, totul era ca o poveste spusă pe o muzică faină în fundal, bancuri, glume bune, glume proaste. Când cădea soarele sub orizont, se auzea o frână de maşină şi geamuri sparte... temperatura cădea brusc aproape de zero grade, vântul se înteţea, orice oprire era un calvar, una pentru că îngheţai şi a doua pentru că abia reuşeai să mai porneşti bicla.

 

 

 

 

Prima zi, Cholchani - Chuvica, 83km, 14 ore, drum drept, probleme: vîntul şi oboseala, Pegasul: impecabil.