Kathmandu 2006

Namaste, sau buna ziua.
De cum am iesit din aeroport mi-am dat seama ca sunt intr-o alta lume, absolut totul este diferit fata de ce am intalnit pana acum, ( soc cultural ) se circula pe stanga, se clacsoneaza non stop, strazile au maxim 5 metri dintr-o cladire in alta, 5 metri pe care se merge in ambele sensuri si cu masina si cu risca, motocicleta, bicicleta, oamenii, vacile si parca tot orasul este in strada.

Poate cel mai frumos lucru din Nepal este chiar nepalezul, nicaieri in lume nu am vazut oameni mai linistiti ( timp de 9 zile nu am auzit pe nimeni tipand sau certanduse ), mai respectuosi ( tot timpul m-am simtit tratat ca un rege ) si mai corecti. Barbatii de toate varstele se tineau de mana doar in semn de respect si prietenie fara nicio conotatie sexuala. Incercam sa-mi imaginez ce s-ar intampla daca romanii ar trebui sa circule ca in Kathmandu, ce mi-a venit in minte a fost... sange, batai, injuraturi. Aici am invatat sensul unui nou cuvant" toleranta".

Swayambhunath este unul din cele mai vechi temple Budiste din valea Kathmand-ului, i se mai spune si templul maimutelor pentru ca in padurea de la baza lui sunt mii de maimute care traiesc din ce primesc sau fura de la turisti ori din ofranda calugarilor.

Boudhanath este cea mai mare stupa budista din lume si locul de pelerinaj a milioane de oameni. Ritualul presupune inconjurarea templului in sensul acelor de ceasornic si invartirea moristilor de rugaciune, astfel, mantrele inscriptionate pe ele vor ajunge cu siguranta la zei.

Pashupatinath, este cel mai mare templu hindus din Nepal. In acelas loc credinciosii veneau si ungeau falusuri cu lapte pentru fertilitate, cei morti erau arsi, cenusa era aruncata in raul Bagmati pentru a fi dusa de ape in raul sfant Gange, copii faceau baie iar femeile spalau vasele. In functie de casta din care fac parte ( patura sociala ), cadavrul era ars in amonte sau in aval ( cei din caste superioare erau arsi in amonte astfel apa in care era aruncata cenusa nu era tulburata de cea a celor din castele inferioare ).
Primul fiu nascut punea un smoc de paie in gura parintelui si ii dadea foc iar dupa ceremonia se radea in cap, doliul dura un an. Nu avem cum sa stiu cat sufereau, dar acolo moarte este privita altfel decat la noi, este un lucru firesc si sunt impacati cu ideea ca pana la urma cu totii sfarsim asa.

Durbar Square este local unde sunt palatele ultimilor regi, in total peste 50 de temple, piete si multi negustori, tot aici sunt inscaunati regi si isi au si resedinta.

Thamel, centrul turistic al orasului, locul unde sunt majoritatea hotelurilor restaurantelor si magazinelor, de fapt, in acest cartier magazinele sunt unul langa altul( majoritatea cu echipament montan ).

Strazile mici si foarte aglomerate, zgomotul orasului care nu inceta nici noaptea, mancarurile foarte condimentate, preturile exagerat de mici, ospitalitatea nepalezilor, dau un farmec aparte acestui oras care in opinia mea este cel mai frumos loc in care am fost si abia astept sa ma intorc ( poate si pentru ca tot ce ne incojura avea legatura cu muntele, Katmandú fiind local de plecare al majoritati expeditiilor himalayene.

Cozia 15.12.2007

Daca stai in Bucuresti si de sambata pana duminica dimineata ai " liber " ce ai face ?...ei bine, eu am plecat la munte si pentru ca duminica trebuia sa trec pe la bunici, am ales cel mai apropiat munte, Cozia.

La 12.30 parcasem masina in fata taberei Pausa si am luat-o la pas spre cabana. De cum am intrat in traseu am stiut ca ma asteapta inca o zi " pentru sufletul meu ".

Afara erau -4 grade si pe toate stancile din jur erau turturi de gheata, nu era pic de zapada ( doar varful muntelui era alb ) soarele nu era prea hotarat, ba aparea ba disparea iar vantul nu sufla prea tare ( oricum, eram in padure ).

Pana la manastire, chiar daca nu am facut pauze, am mers cam lalait, acolo am facut si prima pauza, destul de lunga dar nu pentru ca eram obosit ci pentru ca am stat blocat cu gandul la viata calugarilor din manastire. Imi place ideea de a sta in munti, dar as innebuni sa fac acelas lucru zi de zi in acelas loc, chiar daca urasc masina, in mai putin de 3 ore dintr-un peisaj gri de blocuri si fum am fost la munte asa ca am ramas convins ca am facut alegerea cea mai buna, viata mea chiar daca nu este linistita imi bucura sufletul.

Stiind ca partea mai "grea " a traseului abia acum urma si pentru ca exista o mica posibilitate sa vad apusul printre nori am marit pasul in speranta ca voi ajunge pe varf in unul din cele mai frumoase momente al zilei, apusul ( celalalt este rasaritul ).

In padurea de foioase, pamantul era inghetat iar zapada doar pe alocuri, traseul fiind usor, am reusit sa inaintez foarte repede, singura problema fiind faptul ca am transpirat, dar atata timp cat nu ma opream, nu ma incomoda prea tare.

Din momentul in care am intrat in padurea de brazi am dat si de zapada, eram in elementul meu, chiar daca sub zapada era gheata si alunecam destul de usor, nu mi-am pus coltarii pentru ca nu vroiam sa pierd timp iar portiunea mai dificila era destul de scurta.

Am ajuns in varf chiar in momentul in care soarele se scurgea printre nori sub linia orizontului, din pacate nu aveam trepiedul la mine iar acumulatorii, din cauza frigului ( -9 grade ), cedau pe rand reusind sa fac maxim 10 poze cu un rand de baterii.

Brazii plini de zapada, apusul aproape perfect care sub un orizontul de nori dezvelea tot Fagarasul, gandul ca urma sa beau un vin fiert si pur si simplu ca eram pe munte ma faceu sa fiu in culmea fericirii.

Din pacate nu mai stiu cum il chema pe cabanier, dar mie mi-a lasat o impresie foarte placuta. Am facut rezervare pe tel. de vineri si cand am ajuns am gasit camera incalzita, ceai cald si chiar daca in cabana era multa lume, impresia ca era tot timpul langa tine.

Dupa masa, pe la 20.00, am urcat in cel mai inalt punct din masiv unde este o cladire ( pt. telefonie cred), unde am stat cam o ora privind toata valea oltului la picioarele noastre. Mii de luminite din Calimanesti si pana dincolo de Valcea, ninsoarea care incepuse sa cada si focul duduind in soba din camera au completat inca o zi perfecta.

La 6.00 a sunat ceasul, la 6.20 ieseam din cabana ( speram ca pana pe la 15-16 sa fiu in Bucuresti ) ningea, intuneric bezna si liniste deplina, am stat cam 30 de min afara, poate, poate prind o raza din rasarit, dar cand mi-am dat seama ca nu se va vedea nimic pentru ca sunt nori peste tot, in lumina frontalei am plecat la vale.

Ninsoarea nu s-a oprit nicio clipa, aproape de manastire s-a luminat complet iar in Calimanesti am ajuns pe la 9.00 si din cauza ninsorii am hotarat sa merg pe Dragasani-Slatina-Pitesti -Bucuresti, drum care nu avea cum sa imi ia mai mult de 5 ore pe timp normal...am ajuns in Bucuresti la 21.30 ( prea m-am simtit bine ieri).

Aceasta tura am facut-o alaturi de Mircea, are 17 ani si era pentru prima data la munte. A urcat alaturi de mine fara sa se planga ca merg prea repede, ca ii e foame sau ca e prea frig, mie mi-a lasat impresia ca este mult mai muntean decat " hormoneii " salvamontisti in haine de firma de la Cuca de saptamana trecuta care au ajuns in cabana, s-au pus pe baut , au borat si a doua zi au plecat acasa (spunand tuturor ca au fost la munte ).

A fost scurta iesire, nu am vazut locuri noi, doar muntele care este extraordinar indiferent de anotimp ( mai ales iarna ) dar am castigat un prieten, care sper ca l-am atras in clubul nostru , al celor care iubim muntele si natura fara sa cerem nimic in schimb.

Tura in Iezer

Am asteptat toata saptamana week-endul cand avem programata o iesire in "Piatra Craiului", prima dupa 4 luni fara munte ( ingrozitor ), dar pentru ca socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ am ajuns din diferite motive in Iezer, ma rog atata timp cat eram la munte nu prea mai conta care era.

Am mers pana la Cuca in speranta ca poate mai gasesc pe cineva care sa urce cu mine, dar cand am ajuns nu era nimeni asa ca am plecat ca de atatea ori singur, aproape singur pentru ca un caine chior ma insotit tot drumul drept pentru care la intoarcere l-am ospatat regeste, era ora 9.00 si -5 grade.

Cand m-am intors din Himalaya am crezut ca nu ma va mai impresiona niciun munte dar cum am iesit din padure mi-am schimbat parerea, chiar daca au cu aproape 6000m mai putin decat gigantii planetei, pe timp de iarna cel putin, pot fi la fel de spectaculosi ( pastrand proportiile ).

Pana in prima sa, zapada era inghetata dar sub greutatea mea crusta de gheata se spargea , piciorul se afunda, iar inaintarea era destul de greoaie, din sa zapada s-a transformat in gheata, mi-am pus coltarii iar inaintarea a devenit o placere in schimb s-a intetit vantul foarte tare.

Vremea era superba , cativa nori in departare in rest soare, faptul ca mi-am uitat ochelarii de soare nu m-a afectat prea tare pentru ca inaintam cu soarele in spate, in schimb privelistea era superba, pe vai era ceata, iar un plafon de nori era asezat peste Transilvania. Asta este vremea care imi place cel mai mult, soare, ger, zapada inghetata.

Cand am ajuns pe varful Papusa 2391m m-am imbracat cu tot ce avem la mine ( nu prea multe ca aveam in plan sa merg repede si mult ) mi-am scos ceasul si l-am pus pe pioletul infipt in zapada iar timp de 20 minute cat am stat sa fac poze si sa mananc temperatura a ajuns la -25 de grade, cainele care era cu mine tremura de am crezut ca o sa moara acolo.

Mi-e greu sa descriu sentimentele care ma cuprind cand sunt pe munte dar nicaieri nu ma simt mai fericit, mai liber si mai implinit, probabil ca nu voi renunta niciodata la catarari iar daca, copiii mei imi vor calca pe urme voi fi fericit pentru ca mai mult ca sigur si ei vor fi ( nu ai cum sa fi altfel pe crestele muntilor )

Nu mi-am respectat planul de a innopta in creasta dar mai este timp, probabil ca la urmatoare iesire voi face un bivuac pe creasta sa prind si apusul si rasaritul. Abia astept.

CEA MAI LUNGA ZI

7200m, tabara 2, 30 septembrie 2006, Cho Oyu, Himalaya, nu am mancat nimic toata ziua, abia am baut putina apa si la noapte in jurul orei 1 a.m. este programata plecarea spre varf iar eu stiu sigur ca nu voi pleca chiar daca am visat la momentul asta toata viata. Abia pot sa ma misc, sunt racit cobza si nu se intrevad semne de ameliorare in starea mea.

...baietii au plecat de circa 2 ore iar eu nu pot sa dorm, ma gandesc ca sansa mea tocmai a trecut, nu stiu daca sa incerc singur, iubesc prea mult viata iar la aceasta altitudine riscul nu este o optiune dar gandul ca as putea sa ajung acolo sus imi pompeaza adrenalina in vene si incerc sa ma incurajez singur.

Prin suieratul vintului imi aud numele, deschid cortul si il vad pe Iker care plecase impreuna cu Cristi si Zsolt, nu putea sa vorbeasca din cauza tremuratului, si-a scos coltarii si a intrat in cort langa mine. Cu toate ca eram mai mult lesinat decat treaz, m-am sculat si am pus gheata pe aragaz sa fac un ceai, iar in urmatoarea jumatate de ora au aparut si baietii intorsi din drum din cauza frigului.


Toata ziua de 1 octombrie am incercat sa ma odihnesc, sa beau lichide si sa mananc, incredibil de greu pentru ca dupa fiecare incercare imi venea sa vars. Corpul uman nu este facut sa traiasca la mai mult de 5000m iar dupa 7500m incepe sa moara, o rana la aceasta altitudine nu se va vindeca pana nu vei cobori sub 5000m.

Nu am inchis ochii de emotii, chiar daca trebuia sa ma odihnesc inaintea incercari de a doua zi, baietii mi-au sarit randul la facut apa pt drum si la ora 2.00 am plecat spre varf, lanternele celor care plecaserau din tabara 3 se vedeau in noapte ca beculetele unui pom de iarna, incredibila priveliste, abia asteptam sa ii prind din urma.

Distanta dintre tabara 2 si 3, care era si cea mai lina parte din traseu, am parcurs-o pe timpul noptii, era atat de frig incat am crezut ca daca ma lovesc de ceva am sa ma sparg ca o bucata de gheata iar eu parca nu inaintam deloc.

Rasaritul l-am prins dupa tabara 3 unde m-am oprit pentru 5 minute sa mananc un baton energizant in care era sa imi las dintii, putea la fel de bine sa fie si o piatra pentru ca nu era nicio diferenta. Din momentul in care a aparut soarele eu nu am mai avut probleme cu frigul, o grija mai putin, au mai ramas 999 de probleme la care sa ma gandesc.


Imediat dupa tabara 3 urmeaza un pasaj mai tehnic Rock Band, aici ne-am intalnit cu aproape toti alpinistii care plecasera din tabara 3 si care acum se intorceau dupa varf, erau mai toti insotiti de serpasi ( de fapt carati de serpasi chiar daca aveau oxigen ) iar noi care nu facusem nici un sfert din traseu trebuia sa asteptam dupa ei sa coboare.

De aici ne-am despartit, Cristi a plecat in fata, eu dupa el si ultimul Zsolt, care mai fusese la altitudinea asta cu 3 zile inainte intr-o actiune solitara nereusita de a ajunge pe varf chiar de ziua lui.

Fiecare pas pe care il facem avem impresia ca este un sprint de 100m, iar in fata nu vedeam decat o panta de unde spearam sa vad varful, gandul la varf imi dadea inca putina energie sa ajung pana in varful ei.

Eram din ce in ce mai obosit, imi era sete ( apa inghetase chiar daca, camelbagul era pe sub pufoaica ) si dupa fiecare creasta urma alta si alta si de fiecare data imi spuneam ca daca nu se vedea varful am sa ma intorc dar cand ajungeam pe ea, mai gasem un pic de putere sa imi propun inca un pas, inca o incercare ( si daca dupa asta este varful? ). Aceasta a fost ziua in care am vorbit cel mai mult cu Dumnezeu care mi-a ascultat rugamintile si a stat cu mine pe tot parcursul expeditiei.


Undeva dincolo de zona mortii, m-am oprit pentru prima data sa fac o poza, se vedea tabara 2, tabara 1, ABC-ul si la 100 de km in spate Sishapangma, aici m-am intalnit cu un turc, de fapt nu stiu de ce am crezut ca era turc, stiu ca l-am intrebat daca mai este mult si nu a stiut sa imi raspunda, de fapt, nu mai stiu nici daca se intorcea sau l-am prins din urma.

Putin dupa aceasta bizara intalnire l-am vazut pe Cristi cam la vreo 200 m facand poze, in acel moment am stiut ca voi reusi, am vrut sa alerg dar era imposibil, abia mergem, oricum, nu am mai facut nicio pauza si m-am grabit cat am putut, m-am intalnit cu el la 50 m de varf, am grabit si mai mult pasul, mergem cu privirea la urmele celor care trecusera inaintea mea pe acolo, cand am ajuns intr-o zona cu zapada foarte batatorita am ridicat privirea... in fata mea la 25 km era Everestul, eram pe varf, doar Dumnezeu era mai sus decat mine...vroiam sa tip, sa plang sa sar dar, eram impietrit de maretia momentului.

16.15 p.m. ora Nepalului, mergeam de peste 14 ore si ajunsasem pe varful ZEITEI DE TURCUAZ ( CHO OYU 8201 m ), mi-am scos aparatul sa fac poze, am filmat o panorama de 10 secunde, mi-am smuls turturii de gheata din barba si mi-am facut o poza incercand sa prind Everestul in spate dar bateriile au cedat chiar daca erau noi.

Privelistea era incredibila, se vedea chiar si curbura pamantului, mi-era teama sa nu uit momentul, aceasta clipa vroiam sa o pastrez vie in mintea mea tot restul vietii, vroiam acea clipa cu orice pret...si a ramas cu mine.


Eram pe varf dar eram la jumatatea drumului asa ca trebuia sa ma grabesc, stiind ca ma va prinde noaptea si ca cele mai multe accidente au loc la coborare, m-am desprins cu greu de locul la care am visat o viata si pentru care am muncit atat si am grabit pasul. I-am prins pe Zsolt si pe Cristi din urma la marginea platoului somital si am inceput coborarea, inainte de Rock Band Cristi a venit cu ideea de a ocoli aceasta portiune pentru ca aveam ceva probleme cu lanternele, se lasase si intunericul si puteam sa riscam sa ne punem asigurarea pe corzi montate anii trecuti care puteau ceda.


Eu nu eram de acord pentru ca aceasta ocolire insemna aproape 2 ore in plus iar mie imi expodau creierii de sete, am acceptat in ideea ca urma sa trecem prin tabara chineza si poate gaseam aici apa. Pentru ca Zsolt nu mai avea lanterna, Cristi mergea in fata iar eu ultimul, tot aici ni s-a alaturat si turcul care mergea in spatele meu fara sa spuna nimic, am plecat pe urmele facute in dimineata aceea pe o panta pe care daca alunecai sigur mureai si probabil ca nu te mai gasea nimeni niciodata.

Undeva pe parcursul acestui traseu am luat-o in fata si i-am asteptat la coborarea unui pasaj mai tehnic, cand m-au ajuns mi s-a parut ciudata intentia lor de a pleca fara sa il mai asteptam si pe turc, baietii s-au uitat unul la altul si au inceput sa rada... turcu nu a existat decat in imaginatia mea.

Din cauza lipsei de apa coborarea mi sa parut infernala, iar la aproape 22 de ore de mers fara oprire am ajuns la cort, aceasta a fost cea mai lunga zi din viata mea dar si cea mai frumoasa, reusisem, imi indeplinisem un vis, de fapt, VISUL.

SĂ CREDEȚI ÎN VISE

De cînd mă știu, cînd mă gîndeam la Himalaya, aproape instantaneu cădeam pe gînduri și mă visam acolo, aveau grijă toti din jurul meu să mă trezească: este prea periculos, doar nebunii fac asta, nu ai bani pentru așa ceva etc. Iar eu tăceam, îmi lăsam visul la jumătate, știind că seara înainte să adorm am să mă gîndesc din nou la Uriași și nu va mai fi nimeni acolo care să mă împiedice să cuceresc, să explorez... să visez.

Și uite așa, încet, încet, am început să cred și eu ce vroiau alții să cred, lucruri pe care ei nu le-ar fi făcut și pe care ei nu le înțelegeau dar pe care eu le iubeam, ajungeau să fie din ce în ce mai departe de mine.

Trebuie să recunosc că la nivelul de indiferență la care ajunsăsem, probabil că nu aș fi reușit niciodată să fac altceva, decît de a privi un film sau să citesc în reviste despre alții care și-au îndeplinit visele. La un moment dat a aparut o speranta de la cineva de la care nu ma asteptam dar care sper ca macar credea in ce vroiam eu sa fac...de fapt, indiferent daca credea sau nu, eu ii multumesc oricum.

Aceasta speranta a trezit in mine vise pe care eu le abandonasem sau in care nici eu nu mai credeam, si era asa mica speranta asta, dar eu m-am agatat de ea si am hranit-o si am tinut-o in sufletul meu si o purtam peste tot cu mine si... si a inceput sa creasca.

Cu fix 2 luni inainte de inceperea expeditiei a aparut aceasta speranta, si chiar daca era mica eu m-am apucat de a doua zi sa alerg, sa merg la bazin si in fiecare week-end sa ies la munte, astfel eu stiam ca daca voi reusi sa strang banii voi fi pregatit si cu cat ma pregatem mai bine cu atat imi doream mai mult sa plec si ma implicam mai mult. Probabil ca niciodata in viata mea nu am fost mai organizat si mai hotarat ca atunci cand ma pregateam.

O parte din bani au venit cu mult dupa ce m-am intors, m-am imprumutat iar o parte nici acum nu stiu de unde au venit, dar nu mai conta , dorinta mea de a merge in Himalaya era atat de mare incat eram in stare sa fac orice, asa am ajuns eu pe 25 august 2006 sa plec spre Zeita de turcuaz sau Cho Oyu 8201m. Eram in avion si nu credeam ce sunt pe cale sa fac, am ajuns in Kathmandu si tot nu-mi venea sa cred si sunt momente si azi cand ma intreb daca a fost adevarat.

Experienta mea de alpinist era aproape nula si dupa ce am fost respins de o echipa, am reusit sa gasesc doi baieti care nu erau interesati de glorie si nu ii deranja faptul ca era posibil eu sa reusesc iar ei nu, am facut o tura impreuna sa vada ca sunt in stare sa ma car si sa-mi port singur de grija si...aveam si echipa.

Nu stiu daca a fost cineva care a crezut de la inceput ca voi reusi, probabil ca nu a fost nimeni ( nu ii condam, eu incercam al sase-lea munte din lume fara oxigen dupa ce in prealabil cea mai mare altitudine la care am fost era 2500m ), dar eu stiam ca nu ma mai poate opri nimeni, acum depindea doar de vreme si de organismul meu.

Dupa cateva incercari ratate, pe 02.10.2006 la ora 16.15 am vazut Everestul, asta insemna ca am ajuns pe varf, probabil primul om care face un optmiar fara oxigen si fara pic de experienta.
Nu spun asta sa ma laud, ci o spun ca un exemplu, nu lasati pe nimeni sa va fure visele, sa credeti in ele si sa nu renuntati la speranta. Eu mi-am indeplinit cel mai mare vis al meu, sper sa reusiti si voi.


02.10.2006 ora 16.15 Cho Oyu, Himalaya, in spate la 25 km se vede Everestul.